Într-o zi m-a luat mama de la balet şi ne-am oprit pe la MC-ul de la Romană. Era o petrecere şi toţi copiii purtau nişte măşti de carton. Mă uitam lung la ele şi-mi doream. Mama m-a trimis să-mi iau şi eu una. M-am apropiat de animatoare şi am privit-o. Până am avut curaj să spun "aş vrea şi eu", toate jucăriile se terminaseră.
Aveam opt ani. Pentru că încă mai ţin minte episodul ăsta, mi-e foarte frică să nu care cumva să ratez privirea vreunui copil mai timid şi să se aleagă din cauza mea cu sentimentul ăla atât de amar.
Sunt copii care ştiu să te ia în braţe şi să te roage atât de insistent încât ai vrea să le dai toate baloanele din lume. Cu ei încerc să mă împrietenesc şi de obicei îi rog să "păzească rândul" ca să ne asigurăm că toată lumea primeşte reviste, baloane, abţibilduri cu oiţe. "Responsabilitatea" le temperează avântul şi le trezeşte un spirit justiţiar - "Heei! Tu ai deja trei baloane şi ăsta mic nu a luat niciunul! Du-te înapoi la capătul rândului!" sau "Las-o pe ea că e fată şi doamna zice că trebuie să fim cavaleri!"
Înainte de How To Train Your Dragon am cunoscut o gaşcă de puşti care erau fani Michael Jackson. Unul dintre ei avea şi pălărie neagră; tatăl lui a fost membru în fan club şi a fost şi la concert în 1997. Toţi au vrut să le pictăm iniţialele artistului pe obraz sau să le scriem "Fanul nr. 1". După film mi-au arătat că ştiu şi moonwalk.
Povestea dragonului "Furia Neagră" mi s-a părut cea mai intens trăită de spectatori. La fiecare salt mai spectaculos al dragonilor copiii aplaudau şi râdeau. În cinematograf mirosea a floricele, a caramele şi a pastă de dinţi. Din când în când se auzeau întrebări şoptite - "Săraaacul dragon", "Da' de ce îl cheamă Ştirbule?", "Ia uiteee! Parcă e un căţel, ce drăguuuţ".
La final, un băieţel pe care îl pictasem ca pe un "şoricel cu colţi şi mustaţa franţuzească" pufnea şi ţipa ca dragonii din film în timp ce se lăsa îmbrăcat. "- Da, aşa făcea dragonul. Noi suntem oameni, noi nu facem aşa" i-a explicat un educator. Băiatul s-a oprit şi a repetat: "ssuntem oam-eni".
Zilele astea la Minimest am întâlnit copii foarte diferiţi - de la fetiţe cochet îmbrăcate cărora li se cumpărau toate DVD-urile şi tricourile Anim'est, până la grupuri care oftau trist când aflau că "floricelele nu sunt gratuite". Un băieţel cu gene lungi m-a întrebat cât costă biletul la proiecţie. I-am spus că nu trebuie să plătească (toate cazurile sociale au beneficiat de intrare liberă la Minimest) şi a insistat: "Ştiu, nu pentru noi. Mă gândeam ceilalţi copii cât trebuie să dea..."
Descarcă programul Anim'est 2010 aici.