Anim'est 2010 (4): portrete

Temerile mele legate de scurtele animaţii ale lui Phil Mulloy s-au adeverit, din păcate. Paradoxul face ca Mulloy să aibă toate trăsăturile unui "autor" - un stil vizual clar definit, o unitate a temelor abordate şi o sinergie a lor - şi totuşi să se exprime în acel stil izolat-ermetic şi autoadmirativ care pe mine nu prea m-a fascinate niciodată. Discursul său de după proiecţia ce a avut loc azi (11 octombrie 2010) la Patria a sedimentat personalitatea sa puternică şi claritatea viziunii. De formaţie pictor, Mulloy declară că a căutat, până acum, ceea ce numeşte bad animation - desigur, nu e ceea ce sună, ci un fel de "minimalism expresiv". Fireşte, nu mă aşteptam la CGI în stil Pixar, dar minimalismul animaţiei sale este, pe alocuri, căutat-pretenţios: de multe ori, alb-negru, cu contururi vagi, sau personaje dezvoltate minimal la sensul cel mai propriu (ca de exemplu, seria ce îi are în centru pe dl. şi dna. Christie, care se prezintă pe ecran ca nişte capete vorbitoare). Tema generală la care se întoarce pare a fi lipsa de funcţionalitate a societăţii: spiritul de turmă, snobismul clasei bogate, lipsa generală a discernământului şi a gândirii proprii, incoerenţa doctrinei religioase, promovarea non-valorilor şi multe altele. Scurt-metrajul Sound of Music (sper să ţin minte corect), în care mai mulţi membrii ai înaltei societăţi ajung să se canibalizeze la un restaurant de 5 stele, mi-a amintit frapant de Bunuel şi de Salo al lui Pasolini. Una peste alta, mă abţin să spun că filmele lui Mulloy ar fi proaste - poate necesită o acomodare (ca şi cele ale altor regizori importanţi), pe care circuitul festivalier nu prea ţi-o oferă. Mâine, Mulloy va apărea la atelierul "Masterclass" de la Union.


Cealaltă personalitate marcantă a zilei a fost Zeno Bogdănescu, ale cărui filme scurte din perioada '80-'90 au provocat convenţiile filmului animat tradiţional. În cazul său, este vorba despre mirajul în sine al unei idei pure despre animaţie, care o diferenţiază de filmul obişnuit: aceea de a experimenta cu forma, cu sunetul, de a împinge posibilitatea de exprimare dincolo de naraţiunea tradiţională în sine, care presupune nişte momente ale subiectului, nişte personaje ş.a.m.d. După cum el însuşi spune, de a "descoperi o nouă lume". Sigur, şi cinema-ul filmat are aceste posibilităţi, dar cred că putem cădea de acord că animaţia chiar se eliberează de orice constrângeri de pe traseu. Cel mai bun exemplu în acest sens este, probabil, Phoenix, în care conturul unei păsări devine ceva indistinct, pentru ca apoi să redevină pasăre, pentru ca apoi iaraşi să devină indistinct şi tot aşa. Caligrafie este un alt exemplu care contestă naraţiunea liniară. Trepte este făcut prin ceea ce cred că am numit acum două zile stop-motion caption - combină inedit impresia pe care o dă prezenţa unui aparat de filmat (filmul are în centru un personaj în carne şi oase) cu efectele vizuale tipice animaţiei (acesta a fost şi favoritul meu din cadrul calupului). Zeno Bogdănescu mi s-a părut, în esenţă, un experimentalist şi un tip frumos idealist (deşi e greu să zici sigur, ţinând cont de expresia destul de ursuză din timpul discursului).

Prima colecţie de scurt-metraje din competiţie nu a surprins, însă a oferit câteva cadouri: Old Fangs, despre destrămarea (pe note sumbru-expresioniste a) unei familii şi reîntâlnirea (după mai mulţi ani) dintre fiu şi tatăl izolat în ceea ce a fost, cândva, un cămin şi Ad Vitam (preferat meu), o comedie despre teama unei bătrâne de moartea soţului - e plin de un dulce şi tandru umor, mai ales în secvenţele din imaginaţia femeii, încă îndrăgostită de soţul ei, despre "ce-ar face, totuşi, dacă". Sala a aplaudat, însă, la Parade, un scurt francez ingenios ca formă - s-ar putea vorbi, de fapt, de lipsa ei (personajele sunt sugerate doar prin ochi, trupurile lor negre se confundă cu fundalul indigo, dar acţiunile lor sunt sugerate prin sunete şi indicii vizuale subtile).





În final, câteva cuvinte despre primul lung metraj din competiţie, Misterioasele profeţii ale lui León Prozak, al columbianului Carlos Santa. Filmul se anunţă ca o meditaţie despre "moartea artei" (da, ştiu, e un film dintr-acelea) şi devine un fel de Le sang d'un poète care a întâlnit, pe parcurs, Dog Star Man (scurt-metrajul experimental din anii '60 al lui Stan Brakhage), căruia i-a luat îndrăzneala vizuală şi a dus-o la extrem. Unele metafore (groase, cum altfel?) sunt evidente (o cucoană care scoate pe fund role de film şi mingi de fotbal), altele - ermetice, şi pe alocuri chiar încearcă să dialogheze cu spectatorul (fantoma lui Fellini spune, la un moment dat, că audienţa e nemulţumită şi că dă foc sălii)... În fine, înţelegeţi, am văzut suficiente cât să pot spune că nu mi-a plăcut deloc, dar şi ca să îmi dea o senzaţie destul de acută că i-a plăcut lui Phil Mulloy şi că va lua un premiu.