Nicolae Ceauşescu îşi poate aminti vieţile anterioare - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

Cheia de lectură a filmului lui Andrei Ujică e oferită chiar de afiş: pe un fond roşu sângeriu, portretului lui Ceauşescu îi lipseşte tocmai Ceauşescu. E un contur acoperit de negru. O fantomă sau un spaţiu gol unde putem veni cu alte figuri. Cu figura noastră, poate. Afişul ne spune mai mult decât că vina pentru o dictatură cade nu doar în spatele dictatorului. Figura acestuia are necunoscute, zone de umbră pe care putem încerca să le cunoaştem ca să expediem odată fantoma în colţul ei de istorie.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu nu e nici un film făcut doar pentru export (de unde s-ar explica marele succes de critică avut până acum), nici unul doar de uz intern - dacă putem spune aşa, deşi scopul lui e şi purgativ. Ce reuşeşte în mod extraordinar e să ne demonstreze, folosind chiar imagini de propagandă, că în orice colţ al lumii dictaturile nu au fost opera unei singure persoane, dictatorul, ci a celor care l-au susţinut în mod făţiş sau tacit.

Vezi imaginile - caraghioase azi şi inexplicabile - cu Jimmy Carter lăudându-l pe Ceauşescu, sau cu Ceauşescu primit de regina Angliei, sau vizita suprarealistă de la Hollywood (oricum, avem de-a face cu un film de ficţiune făcut din imagini reale.). Lăsând la o parte ţările-surori, Coreea de Nord sau China, care lansau trendul în materie de cult al personalităţii şi manifestaţii populare, din filmul lui Andrei Ujică se vede clar şi dezagreabil că Ceauşescu n-ar fi putut deveni şi rezista ca dictator dacă nu i s-ar fi cântat în strună.

Nu doar de către alţi lideri, dar şi de către "masa populară", de românii care în film apar ca personaj colectiv, mimând veselia în faţa aparatului de filmat, controlându-şi gestica - o masă de manevră pentru un arhitect tot mai nebun.

Filmul nu e un documentar, după cum nu e nici ficţiune - susţine Andrei Ujică, dar el devine operă de ficţiune folosind imagini de arhivă pentru că reasamblează secvenţe disparate alese din peste o mie de ore şi se constituie într-un flashback, în propriul vis al lui Nicolae Ceauşescu. Acesta se vede pe sine aşa cum i-ar plăcea ca oamenii să-şi amintească de el (ca un conducător de talia lui Ştefan cel Mare, strateg genial, respectat de liderii străini, tată de familie responsabil, bon viveur şamd), de aici lipsa de măsură a nebuniei sale tot mai accentuate pe măsură ce anii treceau şi discursul i se şubrezea.

Ar fi greşit să consideri că filmul încearcă să-l reabiliteze pe dictator numai pentru că nu îl acuză cu instrumentele documentarului mainstream, gen Memorialul durerii. Nu există un comentariu din off care să ne spună ce să credem şi nici o referire la identitatea personajelor de pe ecran, sau una care să situeze evenimentele în context temporal. Dar tocmai această aparentă lipsă de obiectivitate e importantă.

Armele lui Ceauşescu se întorc în timp împotriva lui. Imaginile gândite ca propagandă, reaşezate, nu doar că scot în evidenţă oroarea unei dictaturi ca operă a unui artist nebun, ci îi şi evidenţiază schelăria. Oferă o perspectivă prin care istoria devine mai uşor de înţeles (vezi şi cât de bine lasă să se vadă "schelăria" momentului decembrie 1989 primul film realizat de Andrei Ujică, împreună cu Haroun Farocki, Videograme dintr-o revoluţie.).

Andrei Ujică vorbeşte despre realizarea Autobiografiei... ca despre o problemă de "sintactică", pentru că morfologia - imaginile, erau preexistente. Publicul din România nu are acces la imagini inedite cu cuplul Ceauşescu - scăldându-se în mare sau jucând volei -, ca şi cum i s-ar fi deschis accesul la documente declasificate, ci e invitat la o confruntare cu trauma.

Pe alt nivel decât cel politic, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu se întâlneşte cu Loong Boonmee raleuk chat / Unchiul Boonmee care îşi aminteşte alte vieţi de Apichatpong Weerasethakul (Palme d'Or, Cannes 2010): amândouă refolosesc şi recalibrează trecutul, chestionând instrumentele artei lor. Filmul thailandezului pare modern, dar de fapt e o întoarcere în trecut (nu degeaba e inclus în proiectul numit "Primitive"). Foloseşte trucuri retro în loc să recurgă la computer, peliculă în loc de digital, ochii monstrului aşa cum apăreau odinioară în filme, te trimite făţiş la Rashomon, de Kurosawa etc.

"Mesajul" ar fi că cinemaul a ajuns la un aşa nivel de "performanţă" încât singura soluţie ar fi să se facă tabula rasa, să se revină la chestii foarte simple, primitive. Acest lucru nu se aplică doar la cinema, ci la tot ce trăim - revoluţie tehnologică şamd. În tradiţia în care a crescut cineastul thailandez există o mulţime de spirite - ale casei, ale strămoşilor, ale câmpului de orez etc. Ca să ai un prezent liniştit, trebuie să menţii o relaţie bună cu spiritele, să nu le superi.

Asta nu înseamnă, Doamne fereşte!, că Ceauşescu "nu trebuie supărat", că trebuie reabilitat şi umanizat, ci că raportarea noastră la el trebuie umanizată. Spiritul, fantoma lui Ceauşescu trăieşte în noi şi are de-a face cu noi, nu cu defunctul personaj. (Există cel puţin o diferenţă mare între cele două filme, dincolo de raportarea diferită la spirite - unul e nostalgic, celălalt e rece ca o necropsie.). Punând în discuţie atât filmul documentar cât şi filmul de ficţiune, eseul lui Andrei Ujică e, ca şi filmul lui Apichatpong Weerasethakul sau ca mai comercialul The Social Network al lui David Fincher un film al epocii sale. Adică al prezentului, nu al trecutului.

Printre altele, de fantoma lui Ceauşescu ne putem despărţi şi râzând, ca în genialul trailer (al lui Radu Jude) cu cei doi Beavis and Butt-head autohtoni, comentând secvenţe din filmul lui Andrei Ujică.

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu
regia Andrei Ujică,
montajul şi montajul sonor Dana Bunescu,
producător Velvet Moraru.
Premiera românească - 29 octombrie 2010.