Despre oameni liberi - Des hommes et des dieux

Adevărul e că m-am învîrtit o vreme în jurul subiectului fără să am curajul de a ataca frontal coala electronică. Filmul Des hommes et des dieux e un "animal" greu de înfruntat pentru că respiră o pace infinită, un nimic plin de totul care ameţeşte şi paralizează. O să fac atunci un ocol. Pelicula lui Xavier Beauvois, care va ajunge să ruleze la noi, probabil în faţa unor săli goale, abia prin primăvara viitoare, face un "carnagiu" în Franţa. Peste 2,5 milioane de intrări. Nu ştiu dacă aveţi reprezentarea reală a ceea ce înseamnă asta, raportat la un asemenea film în care, vorba unui critic, nu se întîmplă mare lucru, cîteva slujbe, vreo două întîlniri tensionate, vreo trei şedinţe de grup şi o ultimă cină care îţi zboară inima în mii de schije. Fapt e că a depăşit în intrări block-busterele americane, şi să nu credeţi că francezii sînt încolonaţi în patriotism. Mais quelle est la cause?, vorba Patriciei Kaas. Filmul, reproducînd o poveste adevărată, are lungimi şi lăţimi, tăceri şi închinări, vorbe spuse măsurat şi peisaje cuprinse larg, dialoguri mărunte. În consecinţă e un antifilm în sensul succesului de casă. Nimic nu îl recomandă, nici măcar Marele Premiu al Juriului de la Cannes, nu e nevoie de decoraţii ca să recunoşti un erou sau un impostor. Povestea se prezintă fără fireturi în faţa noastră. E tragică, dar nu despre asta e vorba. Nici despre sacrificiu ori sfinţenie, nimic din ceea ce ar putea fi marketat cu brio şi împachetat à la McDonald. E - îmi iau inima în dinţi - despre datoria unor oameni faţă de oamenii liberi din ei. Despre a fi credincioşi fără clopote iubirii de oameni şi de Dumnezeu. Uite c-am zis-o...

Călugării mănăstirii cisterciene a Atlasului se îndoiesc, majoritatea calm, despre nevoia de a mai sta în contrafortul satului musulman de la frontiera unui război intestin în care orice gît descoperit e bun de tăiat. Sîntem la jumătatea anilor '90, o vreme în care Algeria e despicată între fundamentalişti şi puterea seculară. De cele mai multe ori mor nevinovaţi, povestea clasică a tuturor războaielor. În insula lor din mijlocul acestei marmite, călugării de la Tibhirine sînt dintre cei care nu iau, ci dau. Oricui, oricît. E un adevăr dincolo de ficţiunea filmului (limitată de altminteri), un fapt de observat în dezmăţul de oboluri al oricărei ceremonii religioase de prin preajma noastră. Puţinii fraţi întru credinţă cultivă şi vînd produsele pămîntului pentru a se întreţine, muncesc şi slujesc. Pe Dumnezeu şi pe copiii lui, fie ei musulmani. De la consultaţii şi medicamente pînă la vorbele despre viaţă către o tînără încurcată de planificarea căsătoriei, totul e pe gratis. Divinul umor inclus. Lucrurile merg aşa, pînă cînd vin ameninţarea şi apoi frămîntările. Trebuie să rămînem? "Nu" spun cei mai mulţi la început, aşa cum spun "Da!" răspicat toţi minus unul dintre juraţi în 12 Angry Men cînd e vorba de a trimite repede, repede un tînăr la moarte. "N-am venit aici ca să fiu căsăpit", spune fratele Christophe. Dar a pleca înseamnă o moarte mai adîncă. Pînă la urmă, ei, călugării, zic "da" pentru posibilitatea morţii în susţinerea vieţii, aşa cum ceilalţi, în etuva americană, zic "nu" în susţinerea dubiului asupra uciderii atunci cînd nu sînt epuizate toate argumentele vieţii. Uluitoare asumare în oglindă. Călugării de la Mănăstirea Atlasului rămîn, fără demonstraţii spectaculoase, nimic patetic, rămîn pur şi simplu. Nu vor să lase comunitatea pe care au ales-o. Nu e nici o umbră de detentă spre martiriu în decizia lor. Le e frică, dar rămîn, iar pelicula nu face din asta un drum al Gologotei. Singura excepţie: scena ultimei cine, de o frumuseţe indescriptibilă. Altfel, glandele lacrimale sînt lăsate în pace. "Sînt un om liber", zice calm fratele Luc, jucat minunat de Michael Lonsdale. Apoi, pentru că fratele Christian (emoţionant Lambert Wilson) îi stă fără să vrea în drum îl apostrofează simpatic: "Lăsaţi-l să treacă pe omul liber!". Spaima morţii alungată de un zîmbet.

Francezii încearcă de vreo lună şi jumătate să-şi explice succesul nebun al acestui film cuminte. Cuvintele cad moarte. Le poţi forţa, dar nu le poţi găsi forţa, căci ea stă în inexprimabil. Filmul naşte o foame cotropitoare pentru tot ce nu se vinde şi nu se cumpără, în piaţă sau în templu. Într-o lume despiritualizată, dacă tastezi pe google.fr articolul definit "des" primul lucru care îţi apare, dintre milioanele de opţiuni, e numele filmului. Cercetătorii britanici se vor apleca multă vreme asupra acestui paradox.