Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Hommes et des dieux, Des

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Interogaţii, credinţă, rău - Des Hommes et des Dieux


martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În noaptea dinspre 26 despre 27 martie 1996, în timpul Războiului Civil din Algeria, şapte călugări ai mănăstirii cisterciene din Tibhirine, au fost răpiţi de membrii Grupului Islamic Armat. Gruparea teroristă dorea să îi folosească pe călugări drept monedă de schimb în eliberarea unei căpetenii de-a lor din închisorile franceze. Fiindcă dormeau în altă încăpere, doi călugări au scăpat. La finele lunii mai, în acelaşi an, au fost descoperite capetele călugărilor. Trupurile acestora n-au fost găsite. Doisprezece ani mai tîrziu, La Stampa a primit informaţii că răpirea ar fi fost orchestrată de membri ai serviciilor secrete algeriene, inflitraţi în gruparea teroristă menţionată, iar călugării au fost ucişi din greşală, de soldaţii algerieni care atacau poziţiile în care călugării erau ţinuţi captivi. Apoi, pentru a evita scandalul, serviciile secrete au pus în scenă istoria cu decapitarea. Grupul Islamic Armat a revendicat atît răpirea cît şi uciderea călugărilor, însă, în 2009, şi ataşatul militar francez care se afla în Algeria în perioada respectivă a susţinut dezvăluirile din La Stampa.
 
Des Hommes et des Dieux, de Xavier Beauvois, discută acest caz într-un sistem de referinţă similar celui în care Gus Van Sant şi-a gîndit trilogia morţii: există un eveniment real ale cărui circumstanţe finale sînt neclare; filmul nu reconstituie cazul respectiv, ci meditează asupra lui; importantă nu e corespondenţa cu realitatea, important e prilejul de a dezbate norme şi valori ce reies din acea derulare (tulbure) de întîmplări. Sistemul de referinţă e acesta, însă rezultatul lui Beauvois e diferit de cele văzute la Van Sant.

În interiorul acestei meditaţii găsim unele teme bergmaniene - relaţia cu divinitatea între credinţă şi deznădejde, regăsirea lumească a iubirii pusă alături de iubirea pentru divinitate -, teme acutizate de fondul social care susţine această istorie. Misiunea călugărilor e de a oferi o oază de normalitate localnicilor care, vrînd nevrînd, sînt prinşi în iureşul Războiului Civil. Cînd ei înşişi sînt ameninţaţi de terorism, cînd viaţa lor e pusă în pericol necontenit, călugării se întreabă dacă merită să rămînă acolo, dacă într-adevăr pot îmbrăţişa fără tăgadă cauza în care s-au implicat, ori ar fi mai bine să plece într-un spaţiu liniştit.

Filmul reuşeşte să redea exemplar drumul conştiinţei călugărilor prin aceste întrebări. Simţi în curgerea (lentă a) peliculei dificultatea de a lua o decizie, simţi că în balanţă e pusă încercarea de a oferi pace unei comunităţi - şi de a îndeplini, astfel, o nobilă sarcină creştină - şi neputinţa omului de a se ridica deasupra dorinţei de autoconservare sau de a-şi gestiona cu înţelepciune posibila moarte. Beauvois urmăreşte cu răbdare gesturile călugărilor atunci cînd se întîlnesc şi discută despre datoria lor, lasă fiecăruia timp să îşi stabilizeze emoţiile şi să îşi precizeze trăirile în mod cumpătat. Autorul rămîne cu fiecare personaj şi, ca într-o confesiune, îi permite să-şi urmeze cursul gîndurilor, cursul raţiunii. Discuţiile călugărilor sînt încadrate în peisajul larg al vieţii lor, cu liturghii, cu asistenţă dată comunităţii locale, indiferent de naţionalitatea sau religia celor care o compun. Ca în 12 Angry Men, şi aici ai vreme să judeci fiecare opinie, fiecare porţie a lumii respective, însă nu pentru a accepta o viziune sau alta (fie ea a teroriştilor, fie a călugărilor, fie a autorităţilor sau armatei algeriene), ci pentru a realiza că pe ecran e vorba de viaţă, de viaţa unui anumit teritoriu. Unul în care sînt produse masacre, însă unul în care vezi şi bunătate, milă, discreţie sau chibzuială. Felul în care apar pildele pe ecran, recursul la simboluri, amintirea divinităţii, totul este extrem de bine încadrat în poveste, încît nimic nu ţipă, nimic nu trage cu ochiul, nimic nu deranjează. Totul e de acolo, din viaţă.
 
Numai pînă la un punct, însă. Pînă cînd autorul intră puternic în poveste şi o umple cu sensuri. Înaintea nopţii în care urmau să fie răpiţi, călugării se aşază în jurul mesei, într-un fel de cină cea de taină şi ascultă arii din Lacul lebedelor. Exact ca şi pînă în acest moment, camera stăruie asupra fiecărui călugăr şi îi urmăreşte reacţiile. Din perspectiva celor ce vor urma şi din cauza muzicii care scaldă încăperea, aici nu mai e vorba de viaţă, ci e vorba de ceea ce semnifică alegerea călugărilor de a rămîne în acea comunitate. Călugării, în film, au hotărît că misiunea lor nu îi face eroi, fiindcă ei - după cum spune Christian, egumenul mănăstirii - deja şi-au dat viaţa drept ofrandă lui Dumnezeu cînd s-au călugărit, astfel că nu au nimic de pierdut. Beauvois, însă, nu pare convins de hotărîrea personajelor sale, din moment ce a voit neapărat să îi eroizeze. Ei îşi plîng martirajul pe acea muzică înălţătoare, ei sînt eroi, sînt pildele de celuloid care ar trebui să ne atingă conştiinţa.

Din acest punct, sensurile demersului realizat de Beauvois se schimbă. Răbdarea cu care aparatul de filmat urmărea tumultul conştiinţei călugărilor, timpul pe care îl acorda fiecărui călugăr, acestea trebuiau să aducă în mintea spectatorului simţul normalităţii - psihice şi temporale - încît, la final, eroizarea să treacă drept firesc, drept act din viaţa curentă a călugărilor. Realismul expunerii e rupt de dorinţa autorului de a nu lăsa cumva pe seama privitorului rezoluţiile asupra istoriei tocmai văzute, ca nu cumva opţiunile acestuia să fie altele.

Astfel, chiar dacă filmul încearcă necontenit să sublinieze faptul că nu vrea să traseze o linie şi să spună că pînă la linie sînt cei buni, iar dincolo sînt cei răi, mi-e greu să afirm că filmul nu are o agendă politică. Cînd plâng pe Ceaikovski, mîna tămăduitoare a autorului mîngîie creştetul călugărilor. În clipa aceea ei devin mieii sacrificaţi pe altarul binelui. Sînt victimele unei sorţi crude, pe care alţii le-o construiesc, cei care au arma în mînă, Ceilalţi! În film, unor croaţi le sînt sfărtecate gîtlejurile, mor şi algerieni, însă lor nu le cîntă nimeni. În cinematografie, de cele mai multe ori, numai unii sînt cei aleşi!




 Toate articolele despre Hommes et des dieux, Des


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Martiri - Des hommes et des dieux, Andrei Gorzo
 Oameni şi zei, câştigătorul Marelui Premiu la Cannes 2010, în România, din 4 martie, Comunicat de presă
 Cannes 2010 - Festival de criză?, Costin Comănescu
 Despre oameni liberi - Des hommes et des dieux, Radu Naum
 I-am gândit pe călugări ca pe Cei şapte samurai pacifişti - Des hommes et des dieux, Iulia Blaga, un interviu cu Etienne Colmar
 Toate articolele despre Hommes et des dieux, Des


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer