Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Medalia de onoare

Retrograd şi onest - Medalia de onoare


Film Menu, octombrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Călin Peter Netzer este un cineast aparţinând generaţiei tinere care se arată interesat în Medalia de onoare, cel de-al doilea lungmetraj al său, de problemele unei generaţii mai înaintate în vârstă. Majoritatea personajelor sale sunt pensionari, fapt inedit în contextul operelor cinematografice realizate de regizorii Noului Val al anilor 2000.

Povestea e construită clasic, având punctele culminante şi subploturile la vedere. Ion I. Ion (Victor Rebengiuc), un fost securist pensionat, e înştiinţat printr-o scrisoare primită de la Ministerul de Interne că va primi o medalie de onoare în semn al recunoaşterii faptelor de vitejie de pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. Acest eveniment va atrage după sine o întreagă serie de urmări mai mult sau mai puţin plauzibile, cea mai importantă fiind schimbarea atitudinii soţiei (Camelia Zorlescu), cu care nu mai vorbise de şapte ani, atunci când încercase să-l oprească pe unicul lor fiu (Mimi Brănescu) să emigreze în Canada, apelând la relaţiile sale din Securitate. Întreaga structură a scenariului scris de Tudor Voican e bazată, de altfel, pe urmărirea etapelor emoţionale traversate de protagonist de la momentul înnobilării cu această medalie şi până la cel al pierderii ei, în urma descoperirii unei confuzii de nume în privinţa beneficiarului onorurilor. Anumite detalii din traiectoria domnului Ion sunt rezolvate schematic, chiar raportându-le la convenţia estetică adoptată de Netzer, care se îndepărtează de realismul brut al filmelor româneşti din ultimii ani.

Realizatorul Medaliei de onoare, în ciuda faptului că apelează la planul-secvenţă atât de drag realismului de factură baziniană, nu respectă în totalitate regulile genului, folosind nondiegetic (fără sursă în cadru) muzica lui Philip Glass, care e aceeaşi sau rezonează cu cea din The Hours (2002, r. Stephen Daldry), pentru a potenţa senzorial anumite momente moarte ale filmului. E una dintre deciziile nefericite ale lui Netzer aceea de a recicla aleatoriu o coloană sonoră compusă de unul dintre cei mai uşor de identificat compozitori ai lumii. Universul mohorât al Bucureştiului anului 1995, redat cât se poate de naturalist la nivel de scenografie, costume şi locaţii, se află la un pol opus faţă de romantismul minimalist al lui Glass. În plus, un cinefil mediu va fi catapultat instantaneu în afara filmului dinaintea sa atunci când va asocia emoţional melodiile cu senzaţii încercate în timpul altor proiecţii din trecut.

Nici apelarea diegetică la muzică uşoară din era comunistă nu denotă o riguroasă gândire cinematografică. Majoritatea filmelor româneşti importante ale ultimilor ani au readus la lumină şlagărele unei alte generaţii, transformând procedeul în clişeu. Iar într-o convenţie realistă, introducerea oricărui clişeu, deci a oricărui element cinematografic asociat aprioric de către spectatori cu un produs artistic din trecut, afectează claritatea şi credibilitatea discursului. În Medalia de onoare, deşi e plauzibil faptul că personaje aflate la vârsta senectuţii în anii '90 în România ar asculta preponderent melodiile tinereţii lor, utilizarea exclusivă a vocilor aceloraşi Mirabela Dauer, Mihaela Runceanu sau Aurelian Andreescu (a cărui piesă Oameni, oameni figurează pe genericul de final al filmului, în stilul patentat de Cristi Puiu în Moartea domnului Lăzărescu din 2005 (Margareta Pâslaru, În apa mării) şi perpetuat de Cristian Mungiu în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile din 2007 (Adrian Daminescu, Şi m-am îndrăgostit de tine)) induc o senzaţie de "déjà-vu", lăsând impresia deranjantă de premeditare a unui efect.

Încă din scenariu, majoritatea personajelor care populează universul protagonistului sunt lăsate la un stadiu de fantoşe. Fiecare dintre acestea sunt descrise printr-un unic aspect caracterologic, raportându-se univoc, prin prisma lui, la domnul Ion. Probabil acest schematism se află la baza caricaturizării interpretărilor celei mai mari părţi a distribuţiei Medaliei de onoare (spre exemplu, Cornelia Zorlescu, soţia lui Ion I. Ion, adoptă de la un capăt la altul al filmului o mimă dramatică lipsită de subtilităţi realiste, spectatorii identificând-o ulterior vizionării cu o doamnă tristă cu boneţică şi fiind incapabili să repereze alte trăsături de substanţă ale personalităţii acesteia, fapt regretabil în cazul oricărui tip de cinema convenţional, adică bazat pe un scenariu lipsit de perversităţi de natură estetică). Niciunul dintre personajele secundare sau episodice nu câştigă în complexitate prin interpretarea actorilor care le încarnează, apariţiile acestora fiind reduse la nivelul unor simple apariţii. Victor Rebengiuc este, însă, cel prezent cadru după cadru în atenţia spectatorilor. Datorită interpretării sale nuanţate, deşi amintind de tradiţia axată pe vedete a "cinemaului lui papa", incompatibilă cu genul realist, al cărui peisaj nu are voie să fie furat de prim-planuri actoriceşti, carenţa în dirijarea regizorală a celorlalţi actori devine acceptabilă.

Medalia de onoare e traversat de un aer retrograd la nivel estetic, acest amănunt funcţionând în mod aproape inexplicabil până la un anumit punct, potrivindu-se cu natura subiectului redat. Calitatea principală a filmului realizat de Călin Peter Netzer are legătură cu o caracteristică meta-cinematografică, imposibil de analizat raţional; am putea-o numi "candoare", fără teama de a greşi, deoarece doar astfel ne putem explica faptul că Medalia de onoare e totuşi un film agreabil, în ciuda tuturor neconcordanţelor şi inconsistenţelor de factură estetică (nu le-am enumerat pe cele reduse ca importanţă discursivă, precum apariţia lui Ion Iliescu în rolul propriu - al preşedintelui României anului 1995 - la vârsta de acum, în ciuda faptului că în debutul filmului personajele privesc la televizor un buletin informativ avându-l în prim-plan pe acesta, dar cu 14 ani mai tânăr). Camera ghidată de Liviu Mărghidan nu se face simţită nicio clipă, semn al bunului simţ regizoral şi al lipsei de pretenţii estetice neîntemeiate ale lui Netzer şi al măiestriei primului.

Onestitatea Medaliei de onoare, echivalentă cu o limitare a ambiţiilor artistice la nivelul actual al puterilor creatoare ale realizatorului său, putând fi aşadar imputată acestuia de către cei interesaţi exclusiv de modernismul formal al cinemaului mileniului al 3-lea, o consider binevenită în contextul românesc actual, în care destui regizori lipsiţi de viziune apelează la câteva pastişe estetice stângace pentru a emite pretenţii de autori şi a avea şanse de izbândă în marile festivaluri ale lumii.

Medalia de onoare
România - Germania 2009
regia Călin Peter Netzer
cu Victor Rebengiuc, Camelia Zorlescu, Mimi Brănescu.

(articol apărut şi în revista Oogli, noiembrie 2010)




 Toate articolele despre Medalia de onoare


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Rus


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 9 - Anul 2009, Iulia Blaga
 Întoarcerea tatălui risipitor - Medalia de onoare, Marius Dobrin
 Biruinţa căii de mijloc - Medalia de onoare, Mihai Fulger
 Eroi şi erori - Medalia de onoare , Ileana Bîrsan
 Veterani - Medalia de onoare, Andrei Gorzo
 Toate articolele despre Medalia de onoare


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer