Trimisul nostru special @ TIFF 2011 [2]

Primul film din competiţie, Proiectul fără titlu al lui Khartik Krishnan / The Untitled Kartik Krishnan Project, e o work in progress despre o work in progress despre o work in progress cu un scenariu mai mult decât mobil şi care s-a modificat în funcţie de necesităţi pe măsura turnării.

E un experiment foarte interesant care, fără a fi o capodoperă, dovedeşte cum se poate face un film cu 1.000 de dolari, lucrând în weekenduri, filmând cu o cameră închiriată şi editând materialul cu un laptop împrumutat, în amplasamente improvizate, cea mai mare parte a banilor fiind oricum folosită ca mită. Funcţionând şi drept comentariu critic la adresa corupţiei sistemului indian, filmul ne poartă pe un parcurs adesea non-linear plin de surprize şi întorsături, aşa cum numai cinemaul underground ţi-o permite. La Q&A-ul de după a fost prezent chiar scenaristul şi regizorul filmului, Srinivas Sunderrajan, care, beneficiind şi de avantajul faptului de-a fi un băieţel foarte simpatic, ne-a povestit despre avatarurile [sic!] prin care a trecut producţia. Printre altele, clădirea în care filmau s-a dărâmat inexplicabil, provocând evident modificarea scenariului; scenele de interior au fost trase în mare parte într-un local unde, mituind, chelnerii, echipa se strecura după ora închiderii pentru a lucra şi pe care trebuiau să-l părăsească în zori, pe uşa din spate, înainte de sosirea patronului; s-a filmat doar în weekenduri, deci orice cadru neizbutit trebuia să mai aştepte o săptămână pentru a fi refăcut.

Cuvintele din cărţi iau naştere din alte cuvinte, sunetul muzicii ia naştere din alte sunete - dar mişcările de pe o scenă din ce iau oare naştere? N-am aflat încă şi nu voi afla poate niciodată. Deocamdată, pentru mine lumea dansului este opacă. Nu îi cunosc gramatica; nu îi cunosc anatomia; nu îi cunosc, dacă doriţi, articulaţiile limbajului - căci şi dansul este, desigur, un limbaj printre altele -, modul în care doreşte să-şi iasă din sine şi să comunice. Am privit, aşadar, Pina (pentru mine, prima proiecţie 3D din viaţă) cu ochii profanului absolut, ghidându-mă după intuiţii vagi şi extrăgând din ele elemente recognoscibile, forme decelabile şi ecourile unor lucruri pe care le-am descoperit poate, cândva, în lumea închipuirilor personale. Din fericire, dincolo de toate şi de tot, rămâne şi aici, întotdeauna, un rest de semnificaţie oarbă ce se decantează în ceea ce obişnuim să numim frumuseţe: acea frumuseţe a limbii pe care nu o înţelegi, a sunetului pe care nu-l ştii cuprinde într-o formulă cunoscută sau a gestului pe care nu-l poţi descompune pe cale raţională, dar pe care le poţi pricepe într-un sens primitiv poate, bazic, dar în nici un caz mai puţin important.

Un amănunt anecdotic: a fost chiar interesant ca la un moment dat să vedem o dansatoare cu trăsături asiatice dansând după indicaţiile unei nemţoaice pe piesa Lume, lume interpretată de românca Maria Tănase.