Muzica de cameră se sărbătoreşte pe sine - Concertul de deschidere al Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2010

Chiar dacă fiecare Festival SoNoRo este o sărbătoare, în 2010 organizatorii au transformat în mod oficial ediţia într-un moment festiv. Şi sunt destule de sărbătorit, pentru că Festivalul de la Bucureşti vine în continuarea unui an plin de succes pentru echipa SoNoRo: membrii ansamblului Raro au cântat, la începutul anului 2010, la prestigiosul Carnegie Hall, urmând apoi concerte şi festivaluri în Austria, Germania şi chiar Ierusalim. Aşadar, ceea ce s-a întâmplat acum la Bucureşti prelungeşte bucuriile muzicale ale unui un an foarte intens pentru Diana Ketler, Răzvan Popovici, Bernhard Naoki Hedenborg şi Alexander Sitkovetsky.
 
Sărbătoarea unui nou festival a fost dublată de aniversarea celui care, pentru al cincilea an consecutiv, este inima acestui proiect: violistul şi managerul cultural Răzvan Popovici. Printr-o frumoasă coincidenţă, concertul de deschidere care a avut loc duminică, 31 octombrie 2010, la Sala Unirii a Palatului Cotroceni, s-a suprapus cu ziua de naştere a artistului. De ziua lui, a oferit publicului meloman un cadou imposibil de uitat - o seară în compania ritmurilor romantice imaginate de Camille Saint-Saëns, Dvořák şi Schubert.
 
În Sala Unirii, cu discretele ei lumini albastre şi roz, învăluită protector într-o aură romantică, s-au putut asculta primele acorduri care au dat startul, în 2010, Festivalului SoNoRo. Profit de prilej pentru a o menţiona aici pe Hélène Florescu, care a asigurat un stage design întotdeauna sincronizat cu specificul fiecărei seri şi săli. Muzica de cameră are un alt impact atunci când este însoţită şi de o atmosferă intimă şi caldă, pe care decorurile senzuale au creat-o cât se poate de expresiv şi de data aceasta, aşa cum festivalul ne-a obişnuit.
 
Ascultătorii s-au bucurat în seara zilei de 31 octombrie 2010 de trei ipostaze diferite ale romantismului muzical, de la începuturile sale (Schubert) până la romantismul târziu al lui Saint-Saëns, trecând prin Dvořák. Interpreţii au dovedit că s-au simţit la fel de bine în compania tuturor muzicienilor pe care i-au ales pentru a deschide festivalul, trecând cu uşurinţă de la reverii diafane la elanuri dezlănţuite.
 
Prima lucrare din concert, Barcarole pentru cvartet cu pian, op. 108 de Camille Saint-Saëns, i-a adus pe scenă pe Diana Ketler (pian), Răzvan Popovici (violă), Alina Pogostkina (vioară) şi pe Bernhard Naoki Hedenborg (violoncel). Delicateţea şi efuziunea lirică cu care scurta compoziţie sensibilizează ascultătorii se fac simţite în fiecare pasaj, fără ca muzica să devină vreodată sentimentală - ai în permanenţă senzaţia simultană de nostalgie şi de împlinire a ei. Interpretarea a ţinut permanent cont de aceste subtilităţi şi a excelat şi prin faptul că fiecare instrument s-a auzit distinct şi puternic, fără să fie afectată coeziunea grupului. Pe lângă redarea muzicală impecabilă, este de apreciat faptul că realizatorii programului serii au ales o piesă mai puţin cunoscută a lui Saint-Saëns, care ne şi dezvăluie, de altfel, chipul mai liric şi mai cald al acestui compozitor atât de puternic şi de efervescent.
 
Dacă Diana Ketler şi Alina Pogostkina păreau atât de adecvate, în rochiile lor suave, cu atmosfera impregnată de Barcarole, vă asigur că, rămânând în continuare la fel de feminine prin prezenţă, amândouă au emanat, alături de colegii lor menţionaţi mai sus, o forţă desăvârşită în Cvartetul cu pian în mi bemol major, op. 87 de Antonín Dvořák. E adevărat că începutul primei mişcări, Allegro con fuoco, ar fi putut fi mai dinamic şi mai viguros, însă, foarte repede, toţi interpreţii au intrat în spiritul acestei muzici, aşa că am asistat la un Allegro con fuoco reuşit şi plin de entuziasm. De altfel, în timpul acestei lucrări a compozitorului ceh, am avut impresia că muzicienii se simt cel mai bine laolaltă, îndrăgostiţi de propriile instrumente, ceea ce nici nu e greu de explicat, dacă ne gândim că acest Cvartet nu lasă să treacă nicio secundă fără o infuzie de emoţie nouă.
 
În Lento, mişcarea a doua, nu putea trece neobservată comunicarea desăvârşită dintre pian şi corzi. Tânguirile viorii sunt echilibrate de pianul mai hotărât şi mai alert, iar tristeţea lasă din când în când loc unor vagi izbucniri de bucurie. Remarcabilă în această parte a fost evoluţia la violoncel a lui Hedenborg, care a găsit fără dificultăţi tempo-ul adecvat mişcării, aducând toţi ascultătorii la nivelul propriei trăiri.
 
În Allegro moderato grazioso, aprecieri deosebite îi revin Dianei Ketler, care a redat, prin pianul pe care îl mânuieşte atât de bine, schimbări rapide de nuanţe, trecând graţios de la vibraţii cristaline la altele mai tonice. Finale ne oferă o explozie a bucuriei anticipate sau evocate în mişcările anterioare şi o muzică prin care te simţi suplu şi imaterial, având, în acelaşi timp, conştiinţa precisă a arhitecturii tale din carne şi oase. Desigur, bucuria aceasta nu ar fi ajuns nepătată la ascultători dacă nu am fi avut în faţă nişte artişti care nu sunt doar nişte buni "tehnicieni", ci se lasă ei înşişi pătrunşi de identitatea aparte a fiecărei creaţii pe care ne-o oferă în concert.
 
Seara s-a încheiat cu Schubert; muzicienii au ales, din prolificul său repertoriu, tocmai Cvintetul "Păstrăvul" în la major, D. 667, o lucrare neobişnuită pentru genialul compozitor romantic tocmai prin veselia şi calmul pe care le transmite. Trebuie să recunosc că "Păstrăvul", una dintre cele mai populare lucrări ale lui Franz Schubert, nu m-a entuziasmat niciodată în mod deosebit: deşi complex şi inovator din punct de vedere tehnic, cvintetul se menţine, în cea mai mare parte a sa, într-un registru afectiv monocrom.

Asta nu înseamnă că nu mi-a făcut plăcere să-i ascult pe artiştii SoNoRo interpretând aristocraticul Cvintet. Ei au reuşit să dea o culoare aparte fiecăreia dintre cele cinci mişcări fără a plictisi, transformând seninătatea într-o stare de graţie şi infiltrând în fiecare notă intimitate şi căldură. Un punct de atracţie în acest sens l-a constituit prezenţa, alături de cei patru muzicieni, a excepţionalului contrabasist Nabil Shehata, întotdeauna pasionant şi plin de o încântare vizibilă şi la nivel fizic în timpul actului interpretativ.

Am apreciat maniera viguroasă prin care interpreţii au marcat în Scherzo ruperea faţă de ritmurile anterioare, mai cuminţi şi mai blânde; însufleţirea celei de-a treia mişcări este urmată de reveriile bucolice din Andantino, care evocă, într-adevăr, o Austrie tradiţională şi rurală. Allegro giusto încheie lucrarea cu eleganţă, răspândind raze de lumină şi de optimism. Nu, nu am reuşit să mă îndrăgostesc de cvintetul lui Schubert, dar am avut cu certitudine satisfacţia că am ascultat o interpretare impecabilă, oferită de artişti atenţi la nuanţe şi trăind realmente acea bucurie pe care trebuie să o fi cunoscut şi compozitorul în călătoria care l-a inspirat.
 
Concertul de deschidere al Festivalului SoNoRo 2010 a oferit publicului, pe lângă emoţiile romantice şi rafinamentul de salon, şi un deliciu concret, alături de cel muzical. Pralinele SoNoRo, create de Peter Mees, unul dintre maeştrii belgieni ai ciocolatei, sunt cadoul pe care festivalul îl oferă anul acesta, după ce anterior ne-am bucurat de CD-uri, albume fotografice sau de vinuri cantabile, cum a fost cazul în ediţia precedentă. Bomboanele SoNoRo nu cântă şi nici nu ne-au spus ce părere au avut despre concertul de deschidere, dar au făcut şi ele parte cu excelenţă din atmosfera muzicală a serii de 31 octombrie 2010.
 
Acesta nu a fost însă decât începutul deliciului care a continuat în celelalte şase concerte de la Bucureşti; fiecare dintre ele, cu ciocolată sau fără, ne-au adus pe nesimţite în lumea tandră a muzicii de cameră.