Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În loc de cronică, o scrisoare pentru Răzvan Popovici - Final de Festival SoNoRo 2010


decembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dragă Răzvan,
 
Ar fi trebuit ca acum să scriu un soi de cronică despre ultimul concert de la Bucureşti, intitulat SoNoRo Interferenţe 2010, ca să închei  pentru LiterNet ceea ce am început acum câteva săptămâni. În loc de asta, am ales să îţi scriu ţie această scrisoare, pe de o parte, pentru că nu am reuşit să prind ultimul concert în totalitate, pe de altă parte, pentru că, deşi aş fi putut să îţi povestesc toate astea într-un mail adresat numai ţie, aş vrea să ştie cât mai multă lume cât de mult poate însemna SoNoRo dincolo de desfăşurarea efectivă a evenimentelor muzicale.
 
E al treilea festival SoNoRo la care particip şi al doilea la care am "colaborat". Spun "colaborat" pentru că, deşi nu fac parte oficial din staff-ul tău minunat, m-am simţit adoptată foarte repede, încă de la primele noastre intersecţii din 2009. Aş avea, deci, destule de povestit. Dar aş vrea să las un pic în urmă anul 2010 şi să mă întorc puţin în toamna lui 2008, când am dat peste albumul SoNoRo - Imagining Music, într-o librărie. Nu mi l-am luat imediat, dar câteva zile m-am gândit continuu la el. Era prima dată când auzeam de festival şi de voi toţi -  de Ansamblul Raro, de bursieri, de Şerban Mestecăneanu etc. Când l-am avut, puţin mai târziu, în propriul raft, numai pentru mine, l-am studiat cu o curiozitate dublă: interesul se manifesta, pe de o parte, pentru realizarea propriu-zisă a fotografiilor uimitor de puternice, pe de altă parte, pentru chipurile, gesturile şi expresiile muzicienilor.
 
Când te-am văzut pe tine prima dată, am avut impresia că sunt în faţa unui artist aşa ca în cărţi - delicat, sensibil, fragil, ca unul ce nu vine de pe lumea asta şi care nu îşi găseşte locul aici; un duios amestec de veselie şi nostalgie. Cu aceeaşi senzaţie am rămas şi după concertul la care asistasem atunci, în 2008. A trecut fix un an până ne-am întâlnit faţă în faţă, la întâlnirea cu câţiva reprezentanţi ai presei culturale. Venisem de puţin timp în echipa LiterNet şi m-au încercat emoţii de tot soiul când am aflat, cu câteva zile înainte, că eu va trebui să particip la o astfel de întâlnire. M-am documentat cu conştiinciozitate pe Internet, mi-am studiat de acasă gesturile ca nu cumva să mă fac de râs sau să nu fac vreo greşeală stupidă în mijlocul unui dialog despre care eram convinsă că va fi extrem de select.
 
Însă atitudinea ta m-a dezarmat complet din primele minute. Nu numai că felul tău de a vorbi nu făcea pe nimeni să se simtă în plus sau  ignorant, dar naturaleţea şi simplitatea cu care ai atins subiecte despre care eu eram sigură că se va vorbi de la "înălţime" aproape că m-au speriat. Venisem atât de încordată  din cauza posibilităţii de a nu fi "cum trebuie" în faţa unui muzician de talia ta şi am descoperit, la faţa locului, că lucrurile se petrec mult mai simplu.
 
De fapt, nu e chiar aşa simplu. Ba poate e chiar un pic mai complicat decât ar fi fost dacă se întâmpla totul cum mă aşteptam eu. Pentru că m-am trezit, astfel, în faţa unui paradox: vedeam în tine un om care, deşi nu încetează să fie delicat, sensibil, fragil, ca unul ce nu vine de pe lumea asta, este în acelaşi timp un personaj sociabil, prietenos, zâmbitor cu toată lumea şi, pentru mine, total lipsită de simţul managementului, ăsta e paradoxul suprem :) - un lăudabil manager, cu picioarele adânc înfipte în pământ şi cu capul pe umeri. Ce e şi mai fascinant e că tu, în calitate de organizator al festivalului, îţi ţii picioarele adânc înfipte în pământ tocmai pentru a-ţi oferi şi pentru a ne oferi, aşa cum se cuvine, momente muzicale care ne transportă undeva mult deasupra pământului...
 
Aşa s-a consumat, cu bucurie, energie şi revelaţii, SoNoRo 2009. Cred că la finalul festivalului de anul trecut, după timpul petrecut în preajma ta şi a echipei tale, eram deja o fiinţă mai optimistă şi cu câteva grade mai deschisă. Tocmai de aceea, când m-ai sunat anul acesta, la începutul lui octombrie, pentru a-mi propune să extindem colaborarea, nu am avut nicio îndoială (decât puţin, în ceea ce mă priveşte pe mine, dar cu ajutorul tău şi al lui Răzvan Penescu am trecut repede şi de momentul ăsta) că vreau să mă implic. Când am auzit că tu vrei ca eu să scriu textele pentru Carnavalul lui Camille Saint-Saëns, am fost totodată bucuroasă, dar şi puţin copleşită de încrederea pe care mi-o acorzi. Cred că nu e nevoie să îţi mai spun eu că am fost câteva zile chiar un pic panicată. Ce să scriu eu despre animăluţe? Cât mai am de-a face cu adevărat eu - stresată, mereu obosită, pe fugă etc. cu această lume tandră şi inocentă din Carnaval? Pot eu să scriu atât de luminos şi de jovial fără să cad în clişeele pe care le detestam încă de la grădiniţă?

Odată trecute angoasele astea, m-am bucurat, în sfârşit, de un alt cadou de la tine: întâlnirea cu Marius Manole. Un alt personaj pe care mi-l imaginam inaccesibil şi s-a dovedit a fi, de fapt, mult mai natural şi mai cald decât prevedeau panicile mele. Mi-aş fi dorit să vezi şi tu cum am lucrat amândoi, unul mai emoţionat ca altul (da, Marius Manole are emoţii înainte de spectacole!), dar încercând să ne menajăm reciproc, ca să iasă totul bine pe 6 noiembrie 2010. Am adăugat anul ăsta, pe lângă bucuria reîntâlnirii cu tine şi cu muzica, entuziasmul de a fi descoperit un actor atât de talentat precum Marius în deplinătatea umanităţii lui, care m-a sensibilizat şi, totodată, ambiţionat să merg mai departe. Căci dincolo de sclipirea lui ca actor, rămân cu mici amintiri, simple şi dragi, ca viaţa minusculă, dar atât de tandră, a animalelor din Carnaval, ca atunci când m-am trezit dându-i lui Marius un calciu lactic cu un gust oribil, în speranţa că îl ajut, sau ca atunci când i-am întins, asemenea unei adolescente, o coală albă pe care l-am rugat, după prima repetiţie, să îmi scrie o dedicaţie.

Cu siguranţă că asta mă ţine, dragă Răzvan, atât de aproape de voi - faptul că adun, pe lângă marile şi netrecătoarele revelaţii muzicale, pe lângă sclipirea exaltantă a concertelor, astfel de mici momente şi emoţii personale. Ca atunci când, cu câteva ore înainte de concertul Carnavalul Animalelor, am intrat în Ateneul pustiu şi atins doar de lumina de toamnă. Şi în timp ce urcam treptele, nu se auzeau decât acordurile Marşului regal al leului din Carnaval, în plină repetiţie, crescând în mine senzaţia că totul se petrece acolo şi atunci ca într-o regie făcută special pentru mine. Sau ca atunci când am prins, la Happy Birthday, SoNoRo, un trandafir galben aruncat de voi de pe scenă - apropo, trandafirul acesta va rămâne mereu acolo unde e şi acum, aşa cum nici afişul nu va fi dat jos de pe uşa camerei mele până la anul ;)
 
Ştii cum sunt eu - mereu apare ceva care mă împiedică să fac tot ce vreau şi când vreau, ştii că, de fapt, nici anul ăsta nu am reuşit să fac cu SoNoRo toate proiectele pe care le aveam în cap (parcă te şi aud spunând, senin şi calm, "nu-i bai, mai e şi la anul festival!"). Dacă anul trecut era povara licenţei mele, la al cărei gând mă trezeam brusc ca pe ace în mijlocul vreunui pasaj din Rachmaninov, anul ăsta au apărut alte griji şi ocupaţii, aşa că nu am reuşit să ajung la timp tocmai la ultimul concert, de la Sala ArCub. Când am intrat, agitată după ceva alergătură, se cânta Mozart. Cvartet cu pian în sol minor, KV 478. Şi dacă tot am ales varianta unei scrisori în loc de cronică, îţi mărturisesc că pe dragul Mozart, pe adorabilul şi universal îndrăgitul Wolferl, eu nu ştiu încă dacă îl urăsc sau îl iubesc.
 
Atunci, în acea ultimă seară de festival la Bucureşti, venisem la concert atât de obosită şi stresată încât, în primele minute, am simţit că a trebui să-l ascult pe Mozart, mieros şi calm, este o ofensă directă la adresa mea. Presupun că niciun muzician, după ce munceşte atât de mult şi investeşte atâta energie în pregătire, nu îşi doreşte să audă că provoacă astfel de reacţii. Dar chiar dacă relaţia mea cu Mozart rămâne contradictorie şi capricioasă, pot să îţi mai mărturisesc şi faptul că bucuria mea a rămas totuşi neviciată de nicio umbră atunci când am  început să văd lumina de pe feţele voastre. Nu îmi mai dau seama dacă atunci am reuşit sau nu cu adevărat să savurez inocenţa muzicii mozartiene, dar m-am bucurat, pur şi simplu, că acel moment există, că se întâmplă chiar atunci în univers, că se creează muzica asta frustrant de pură sub ochii mei, din mâinile voastre. Cu Dvořák, care lasă mai mult loc melancoliei patetice, precum şi zvâcnirilor furtunoase în Cvartetul cu pian op. 23, m-am simţit mai acasă, dar prinsă tot între cleştii tensiunii până la un punct. Abia la cele două mişcări din Cvintetul cu pian op. 44 al lui Schumann, cântat integral cu o săptămână înainte în Sala de Marmură, am ajuns acolo unde în alte seri ajungeam odată cu primele acorduri.
 
Conştientizând, odată cu finalul filmului proiectat după concert, Chopin Reloaded, că festivalul chiar s-a încheiat, mi-am dat seama că o să îmi fie dor de tensiunea dulce a zilelor aglomerate, de stresul că poate nu ajung de la facultate / serviciu la timp pentru concert şi chiar de "triviala" dilemă a alegerilor vestimentare pentru seara respectivă. Am scris toate astea ca să îţi mulţumesc acum pentru tot şirul de emoţii SoNoRe din timpul fiecărei zile de concert - de la panică la încredere în mine, datorită încrederii pe care mi-o arăţi tu, de la stres la desprindere totală, de la revoltă faţă de obligaţiile mele zilnice la entuziasmul imens pe care mi-l produce fiecare concert. De la sterilitate la muzicalitate.
 
Şi îţi mulţumesc, dragă Răzvan, pentru că ni te arăţi exact aşa cum eşti, pentru că eşti artist fără să îţi afişezi ostentativ sensibilitatea, pentru că porţi în tine doi gemeni, amândoi minunaţi şi de care SoNoRo are nevoie în egală măsură: un manager şi un violist. Pentru că vibrezi a muzică, discret, fără gesturi romantice, chiar şi atunci când, cu căştile de la telefon în urechi, comanzi tricouri pentru festival.
 
Cu mulţumiri pentru tot ce mi-ai oferit şi învăţat,
Beatrice



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, 2010


0 comentarii

Spacer Spacer