Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cu Mozart în caleaşca vieneză - Fantezii vieneze la Festivalul Internaţional de muzică de cameră SoNoRo, 2010


decembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu suntem pe Ringstrasse şi nici nu ne copleşeşte lumina aurită din sala Musikverein din aceeaşi aristocratică Viena, asta ştim sigur. Ne aşteptăm, însă, îmbiaţi de program, să apară din clipă în clipă o trăsură elegantă cu Herr Mozart, fericit că tocmai şi-a terminat Adagio-ul pentru orgă de cristal, sau un Schumann luminos ca-n Faschingsschwank-ul care nu dă niciun semn că autorul ei ar fi suferit de "dementia praecox". Fanteziile Vieneze se pot întâmpla, cu puţină imaginaţie şi cu multă muzică bună, chiar şi la Bucureşti, după cum am putut constata în urma concertului SoNoRo din 3 noiembrie 2010 de la Muzeul Naţional de Artă.
 
Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart a ţinut să ne prezinte, cu această ocazie, o lucrare care ni-l arată (şi) altfel decât ludic şi senin (asta în cazul în care prejudecata cu aşa-zisa serenitate mozartiană este adevărată; în legătură cu acest aspect am încă sentimente contradictorii). Seara a-nceput cu Adagio şi Rondo pentru orgă de cristal în do minor, KV 617, lucrare finalizată în 1791 şi care constituie ultima sa compoziţie pentru muzică de cameră. Dar nicio orgă "dubioasă" de cristal nu a putut fi văzută pe scena populată, în schimb, de un fermecător pian (Diana Ketler), flaut (Juliette Hurel), oboi (Nicholas Daniel), violă (Răzvan Popovici) şi violoncel (Bernhard Naoki Hedenborg). Aceştia ne-au oferit un Adagio şi Rondo bântuit (dar tot cu graţie, fireşte) de presimţirea morţii, care a sosit la numai câteva luni după scrierea acestui opus.
 
Instrumentele de suflat îşi opresc, din când în când, răsuflarea, pentru a lăsa loc pasajelor unduitoare ale pianului, care dă senzaţia că încearcă să se smulgă din aplecarea dramatică a lor, iar violoncelul şi viola, nehotărâte, mediază, undeva între melancolie şi resemnare, cele două stări. Tensiunea accentuată a finalului din Adagio transformă deja vagile presimţiri de tristeţe de la început în certitudini sumbre şi angoasa(n)te. Diana Ketler a găsit, aşa cum ne aşteptam, tonul potrivit pentru fiecare nuanţă, evitând să devină temperamentală acolo unde trebuia să fie echilibrată, iar instrumentele de suflat s-au coordonat cât se poate de armonios. Viola şi violoncelul, chiar dacă mai "discrete" în această lucrare, nu s-au lăsat mai prejos, iar asta datorită celor doi artişti care au fost convingători chiar şi în acest rol "secundar".
 
Tot Mozart ne-a oferit, în aceeaşi seară, un celebru cvintet de-ale sale, dar nu imediat după lucrarea pentru orgă de cristal (căci peruca se cerea aranjată), ci după un opus de Schumann care a urmat cum nu se putea mai bine respiraţiilor tenebroase ale primei lucrări din program. Schumann a compus Faschingsschwank aus Wien (Scene de carnaval din Viena) op. 26 în 1839, în oraşul numit în titlu. Ne-am bucurat, într-adevăr, de un carnaval dinamic şi în acelaşi timp delicat, datorită "mesagerului" schumannian al serii - pianistul Konstantin Lifschitz, care ne încântase cu o seară în urmă cu ritmuri eterice din Franck.
 
Lucrarea, alcătuită din cinci scurte mişcări, nu ne transportă neapărat în Viena plină de flori şi de mici statuete din aur, şi tocmai în asta stă geniul lui Schumann - a depăşi sugestia concretă pentru a te duce acolo unde muzica nu mai înseamnă imagine, în ciuda referinţei din titlul lucrării. Iar Konstantin Lifschitz, la fel de plin de vigoare la concertul din 3 noiembrie 2010 ca şi la acela de pe 2, a servit perfect acest ideal, oferindu-ne un Allegro plin de energie şi substanţă. Nu ştiu cum îşi îmblânzeşte minunatul pianist instrumentul, însă e fascinant să vezi cum un muzician poate să dovedească atâta elan şi entuziasm fără a pierde controlul tehnic şi, mai ales, fără a pierde pe drum nuanţele mai fragile care se insinuează într-un pasaj alert. Astfel, prima mişcare din Faschingsschwank, şi cea mai lungă dintre ele, a sunat, din mâinile lui Lifschitz, ca un "joc de mărgele de sticlă" pe care s-au înşirat, pe rând, bucuria de a fi liber, exaltarea, nobleţea şi rafinamentul.
 
Romanze, a doua parte, care nu durează decât două minute, are tristeţea unei Viene care nu mai poartă decât amintirea aurului şi a strălucirii sale, o Vienă obosită de povara propriei frumuseţi, poate. Scrisă în sol minor, mişcarea mută fanteziile vieneze într-un registru reflexiv, dar sobrietatea dispare odată cu Scherzino, care ne aduce iarăşi în plin carnaval. Vesel-stăpânit, zâmbitor ca un gentleman care are grijă să nu depăşească un anumit prag al bunei-dispoziţii, acest Scherzino ne aminteşte că melancolia, prea mult prelungită într-un carnaval vienez, devine o blasfemie.
 
Intermezzo-ul, penultima mişcare din Scenele de carnaval, este impregnat de o graţioasă muzicalitate, pe care Lifschitz o materializează extrem de plastic, dar fără a cădea în păcatul ornamentelor inutile. Finale captează poezia întregii compoziţii, purtându-ne iarăşi prin vigoarea primei mişcări, dar şi prin nuanţele catifelate ale pasajelor lirice. Arpegiile jucăuşe şi convingător construite conferă ultimei mişcări un farmec seducător, asemenea atracţiei irezistibile pe care o exercită Viena din vise şi din filme.
 
Mai puţin de o jumătate de oră i-a luat pianistului ca să ne dăruiască doza obligatorie de carnaval a unui festival numit Un ballo in maschera. Dacă pianul lui Konstantin Lifschitz i-ar putea vorbi - şi nu exclud posibilitatea să o facă, dacă tot suntem la bal mascat, unde toate oglinzile lumii se întorc cu susul în jos - probabil i-ar mulţumi sincer şi cu încântare pentru forţa deloc agresivă şi sensibilitatea cu care îl mânuieşte.
 
Seara a continuat cu Mozart, care şi-a făcut, pentru a doua oară, apariţia aristocratică, de data aceasta cu o lucrare mai cunoscută a sa, Cvintet în mi bemol major pentru pian, oboi, clarinet, horn şi fagot KV 452. Aceasta este lucrarea, scrisă în 1784, despre care compozitorul însuşi îi mărturisea tatălui său într-o scrisoare că este "lucrarea pe care o consider cea mai bună dintre toate pe care le-am scris vreodată" (de ce această privilegiere a Cvintetului în ierarhia personală nu am înţeles, dar cum acesta este doar unul dintre multele aspecte pe care nu le înţeleg la Mozart, nu mai insist).
 
Pentru Cvintet, ne-am bucurat de prezenţa pe scenă a Dianei Ketler (pian), Nicholas Daniel (oboi), Reto Bieri (clarinet), Olivier Derbellay (corn) şi Rui Lopes (fagot). Armonizarea instrumentelor de suflat între ele şi a lor cu pianul s-a realizat cu aceeaşi uşurinţă şi eleganţă ca la prima interpretare din Mozart a serii. Largo - Allegro moderato, cu pianul cristalin şi cu instrumentele sale de suflat pure şi luminoase, aduce, într-adevăr, ceva din emanaţia acelor sfere aparent încă inaccesibile prin care pluteşte Maestrul din Salzburg, pentru ca în clipa următoare, înainte să îţi dai seama, senzaţia cosmică să se topească şi să rămâi cu impresia unei călătorii cât se poate de pământeşti într-un salon rafinat. Pentru că aşa este Mozart şi aşa au reuşit artiştii să ni-l ofere în seara de 3 noiembrie 2010 - nu ştii niciodată unde se termină seninătatea pământească şi unde începe atingerea divină, nu ştii, până la urmă, dacă are vreun sens să faci astfel de separări...
 
Larghetto-ul te poate face, cu tristeţea lui insondabilă şi discretă, să te simţi iar vinovat că mai cultivi încă acele clişee despre Mozart, dar îţi trece, până la urmă, orice sentiment de vină şi angoasă când constaţi arhitectura inteligentă a frazării şi, mai mult, când vezi câtă lumină transmite chipul transfigurat al clarinetistului Reto Bieri sau bucuria din mişcările lui Rui Lopes, de la fagot. Cvintetul se încheie cu un Rondo. Allegreto angelic, în care toate instrumentele au comunicat între ele chiar mai convingător decât înainte. Arpegiile ludice, făcute parcă din mici focuri de artificii care îţi scapă imediat privirii, şi sonorităţile călduroase au încheiat acest cvintet sosit, într-adevăr, de pe altă planetă, dar care te umple cu o incontestabilă stare de graţie chiar în această lume, nu tocmai mozartiană.
 
Balul de miercuri seara s-a încheiat cu Chopin, într-o interpretare inedită. Pentru prima dată pe o scenă din România, s-a interpretat Concertul nr. 1 în mi minor pentru pian şi orchestră, op. 11, de Frédéric Chopin, într-o variantă camerală, adusă la viaţă la Muzeul Naţional de Artă cu ajutorul unui pian (Konstantin Lifschitz), două viori (Corinne Chapelle, Alexander Sitkovetsky), o violă (Sergey Malov), un violoncel (Hedenborg) şi un contrabas (Nabil Shehata). Celebrul opus al lui Chopin a fost compus când artistul avea numai douăzeci de ani şi a reprezentat atunci, în 1830, modalitatea de a-şi lua "la revedere" de la Polonia natală pentru a cuceri Parisul muzical.
 
Până nu asculţi acest concert în varianta lui camerală, cu greu îţi poţi închipui cum ar putea suna o lucrare de o aşa amploare în înterpretarea a numai cinci instrumente. Dar revelaţia pe care o ai după o astfel de experienţă este captarea acelor sunete fine şi intime, pe care o orchestră nu le poate reda cu tandreţea unui ansamblu cameral. În niciuna dintre cele trei mişcări nu a părut reochestrarea lipsită de spiritul autentic al lui Chopin. Maiestuoasă, dar nu mai puţin lirică, lucrarea de tinereţe a lui Chopin a strălucit cu splendoare în sala Muzeului Naţional de Artă. Cu acest concert în variantă camerală, omagierea lui Chopin în cadrul Festivalului SoNoRo şi-a atins punctul culminant.
 
Aşa s-a mai dus un bal SoNoRo, consumat pe imaginare străduţe şi saloane vieneze. Şi, chiar dacă vi se poate părea ciudată alăturarea, mărturisesc că seara muzicală despre care am vorbit mi l-a evocat pe nimeni altul decât Bacovia, pe care sigur l-ar fi fascinat spectacolul rafinat la care am asistat: "În aurora plină de vioare, / Balul alb s-a resfirat pe neuitatele cărări / Cântau clare sărutări... / Larg, miniatură de vremuri viitoare..." (George Bacovia - Alb)



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, 2010


0 comentarii

Spacer Spacer