Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înmărmuriri în Sala de Marmură - Concertul Masks by James Ensor în cadrul Festivalului de Muzică de Cameră SoNoRo 2010


noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Al doilea concert SoNoRo de la Bucureşti s-a desfăşurat pe 2 noiembrie 2010, în Sala de Marmură a Palatului Cercului Naţional Militar. Odată intraţi acolo, iubitorii de muzică au păşit parcă într-un tărâm mitologic, întâmpinaţi de cariatidele impunătoare din dreapta şi din stânga încăperii, dar şi de "măştile" lui James Ensor, sub semnul cărora a stat întregul concert.

Seara s-a deschis cu Sextetul pentru pian, flaut, oboi, clarinet, fagot şi corn în Do major, op. 100, de Francis Poulenc, unul dintre cei mai semnificativi compozitori ai primei jumătăţi de secol XX în Franţa. Membru al grupului "Les Six", alături de muzicieni precum Milhaud sau Honegger, Poulenc îşi datorează într-o mare măsură popularitatea acestei scurte lucrări din 1932, în care cvintetului pentru instrumente de suflat (flaut: Juliette Hurel, oboi: Nicholas Daniel, clarinet: Reto Bieri, fagot: Rui Lopes, corn: Olivier Darbellay), i se adaugă pianul (Diana Ketler).

Referinţele muzicale la care trimite compozitorul francez sunt variate: prin Mozart şi Haydn sau ritmurile inovatoare ale lui Stravinsky şi ale jazz-ului, Poulenc creează un tablou muzical sugestiv şi alert, atât de potrivit cu măştile ironice ale lui Ensor. În prima parte, Allegro vivace, mişcările "netemperate" ale instrumentelor de suflat, acompaniate de pianul energic şi masculin, duc, într-adevăr, cu gândul la un carnaval de secol XX: o veselie care se simte ameninţată de cine ştie ce duh al extincţiei, puţină ironie şi multă sete de inovaţie. Chiar şi secţiunea lentă a primei mişcări încă reţine ceva din nervozitatea şi tensiunea ludică evocate anterior. Solo-ul fagotului, subtil mânuit de Rui Lopes, face o trecere nuanţată şi mai accentuat lirică spre ultima secţiune a primei părţi, care reia tempo-ul rapid.

Partea a doua, Divertissement, cu indicaţia Andantino, este dominată de tonuri mai meditative, introduse de oboiul fermecător al lui Nicholas Daniel, dar pornirile melancolice sunt frânate de fiecare dată "la timp", iar compozitorul revine sistematic la nota carnavalescă ce domină lucrarea. Ultima parte, Finale, se bazează, de asemenea, pe două stări contrastante, liric şi tonic, iar pasajele mai dificile sunt rezolvate prin armonizarea atent controlată a instrumentelor.

Finalul brusc încheie o lucrare ce solicită abilitatea şi concentrarea muzicienilor, dar care, dincolo de aceste reuşite jonglări cu sunetele, nu oferă aproape nimic dincolo de acest nivel experimental. Spun asta nu din conservatorism ci, din contră, tocmai pentru că nu pot să nu constat că jocul tehnic nu să se suprapune, ca în alte cazuri, cu un nivel mai subtil care îi conferă muzicii forţa sa unică.

Unul dintre cele mai spectaculoase momente ale serii a fost prilejuit de prezenţa pe scenă a cunoscutului pianist Konstantin Lifschitz, prezent în România şi în 2009 la Festivalul George Enescu. Matur şi subtil, Lifschitz a demontrat (şi numai la acest concert SoNoRo) că ştie să dea pianului o vigoare titanică fără a transforma tot ce cântă într-un marş eroic. Marţi, 2 noiembrie 2010, pianistul rus a interpretat solo scurta lucrare pentru pian Prelude - Fugue - Variation op. 18, compuse de César Franck pentru pian şi armoniu. Sunetele catifelate îşi păstrează o eleganţă tragică în înşiruirea lor mijlocită de Lifschitz.

De la tristeţea abia articulată în Preludiu la avântul cu accente romantice din Fugă, muzica lui Franck se încheagă ca un joc de lumini şi umbre, o promisiune fără garanţie a liniştii şi odihnei. În Variaţiuni,  pianistul a alternat energia care face toate interpretările sale atât de viguroase cu gravitatea unei contemplaţii ameninţate. Konstantin Lifschitz a oferit ascultătorilor, de pe scena din Sala de Marmură, un César Franck profund şi abisal, capabil de nuanţe imposibil de prins de către un solist fără o pregătire interioară la fel de temeinică precum cea profesională.

Programul din 2 noiembrie 2010 a continuat cu un alt solo, susţinut de Alina Pogostkina, care a ales din repertoriul lui Eugène Ysaÿe Sonata nr. 4, dedicată violonistului Fritz Kreisler, din cele Şase sonate pentru vioară solo op. 27. Sonatele pentru vioară ale lui Ysaÿe pun dificultăţi tehnice chiar şi unor violonişti bine pregătiţi şi capabili de alte interpretări perfecte. Dar asta nu se simte atunci când o asculţi pe Alina Pogostkina, pentru că tânăra violonistă face ca orice muzică să pară uşor de îmblânzit şi suavă asemenea rochiei elegante cu care a urcat pe scenă.

Alcătuită din trei mişcări, Allemande, Sarabande şi Finale, sonata e contaminată de spiritul romantic al epocii compozitorului şi violonistului belgian. Unduirile graţioase ale sunetelor viorii lasă loc şi ritmurilor mai impulsive, pe care Pogostkina le întâmpină cu multă stăpânire şi, în mod vizibil, cu egală plăcere. Fascinantele pizzicato-uri din Sarabande, suple şi melodioase, sunt urmate de furtuna de note energice din ultima parte a sonatei, furtună care nu o clinteşte însă deloc pe artista aparent atât de fragilă.
 
Odată savurat momentul Ysaÿe, de care ne-am bucurat graţie talentului şi stăpânirii violonistei Alina Pogostkina, finalul concertului ni l-a adus pe Schumann, sărbătoritul anului, alături de Chopin. Cu toate că în program figura din nou César Franck, Răzvan Popovici a anunţat că muzicienii vor cânta, totuşi, Cvintetul cu pian în mi bemol major op. 44. Programat iniţial doar pentru unul dintre concertele de la Cluj, opusul schumannian a fost ales în cele din urmă pentru a-nchide concertul de la Palatul Militar tocmai pentru celebrarea acestui geniu romantic.
 
Sunt convinsă că modificarea nu putea deranja pe nimeni (pe mine cel mai puţin!), mai ales că lucrarea, reluată la Bucureşti în ultimul concert desfăşurat aici, nu a cuprins decât două dintre cele patru mişcări. Profit, aşadar, de ocazie pentru a le mulţumi personal celor care au curajul de a lua astfel de decizii spontane, spre bucuria noastră, a celor prinşi în fervoarea sărbătoririi lui Schumann.

Cvintetul final i-a unit pe scenă pe Diana Ketler (pian), Alina Pogostkina şi Alexander Sitkovetsky (vioară), Bernhard Naoki Hedenborg (violoncel) şi Răzvan Popovici (violă). Lucrarea, compusă în 1842 şi dedicată de Schumann celebrei sale soţii, pianista Clara Wieck, a fost scrisă în doar câteva zile, ceea ce cu greu ai putea crede ascultând această bijuterie atât de atent elaborată. Allegro brillante începe cu instrumentele reunite în sărbătoare, însă una care îşi aminteşte repede că este, totuşi, romantică, şi trebuie să îşi onoreze şi melancoliile fireşti.
 
Tonul entuziast al primei părţi, pe care toţi muzicienii prezenţi pe scenă au bifat-o fără nicio problemă, e înghiţit însă de "marşul" din mişcarea a doua, indicată chiar cu In modo d'una Marcia. Melancolia indescriptibilă a acestei mişcări te duce mai degrabă cu gândul la un marş funerar, ceea ce nu poate fi decât emoţionant gândindu-te că eşti în faţa unei lucrări născute din dragostea compozitorului pentru soţia sa. Geniul romantic, boala, Clara, nebunia, dragostea şi moartea amestecate, inseparabile şi trăite toate cu frenezie până la capăt. Nu ai cum să nu treci printr-un astfel de tunel istoric ascultând această mişcare, în care fiecărei revolte a violoncelului sleit îi răspund viorile ce caută să-şi salveze fragilitatea din mâinile dragostei istovitoare. Negare şi afirmare simultane.
 
Scherzo-ul respiră iarăşi, într-o pauză a nebuniei răpitoare, bucuria neviciată de patimi a primei mişcări. Viorile şi pianul îşi pun toate energiile în captarea acestor armonii, iar violoncelul, pe jumătate încă neîncrezător, se lasă stăpânit de Hedenborg în prelungirea unor reminiscenţe nostalgice. În sfârşit, ultima mişcare, Allegro ma non troppo, ni se înfăţişează, după această întreagă defilare paradoxală de emoţii, ca un triumf neîntrerupt. Moartea, dragostea imbolnăvitoare şi halucinaţiile nebuniei nu dispar, şi nici nu trebuie să dispară, dar integrate în sfera muzicii, deci a sărbătorii, nu îşi mai arată chipul sumbru în dimensiunile devoratoare din Marş.
 
Cu astfel de înmărmuriri şi paradoxuri în minte am părăsit Sala de Marmură după concertul SoNoRo din 2 noiembrie 2010. Nu aş mai fi plecat, aş fi vrut să mai stau să văd dacă nu cumva, după interpretarea atât de autentică a lui Schumann, apare de undeva compozitorul însuşi, plângând încă pentru Clara. Dar aş fi aşteptat degeaba, căci singura care plângea acolo, în cascadele roz de lumini din sală, eram eu.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, 2010


0 comentarii

Spacer Spacer