Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Măşti, trandafiri, zâne - Concertul Happy Birthday! din cadrul SoNoRo, 2010


decembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru concertul Happy Birthday, SoNoRo al Festivalului, mi-am abandonat gondoletta veneţiană şi am dat marea pe un tărâm pe care l-am simţit cât se poate de concret sub picioarele mele. Încărcat de o sumbră senzualitate, Palatul Bragadiru şi-a deschis porţile masive, după ce ne-a făcut intrarea pe un covor roşu, pentru a ne închide în secret într-o lume cu zâne, cu măşti sofisticate şi cu nelipsita muzică de cameră.

Când am spus "zâne", nu a fost deloc o metaforă. Zânele acestea chiar au existat în palat, învăluite în veşminte negre şi atent lucrate. Bucuroşi la vederea doamnelor venite de pe cine ştie ce tărâmuri cu istorii sinistre, am făcut, toţi oaspeţii balului, câte o poză cu ele. Aşa, ca un graţios preludiu înainte de a păşi în sala din care nu aveam să ieşim nefermecaţi.
 
Concertul din 5 noiembrie 2010 a fost intenţionat conceput în ideea ca spectatorii să nu ştie ce îi aşteaptă, iar programul muzical a rămas la fel de obscur, până la faţa locului, ca şi celelalte intenţii ale ghiduşilor organizatori. Singura certitudine, în afara numelor de pe scenă, era obligativitatea purtării măştilor. Anunţul din broşură m-a liniştit: "Festivalul SoNoRo pune la dispoziţie măşti înainte concertului". Aşadar, cu ochii ascunşi de negrul şi roşul măştii, m-am întâlnit cu alte asemenea podoabe, mult mai baroce şi mai mândre în expunerea lor.
 
Dar nu ne mai întâlneam ochi cu ochi, important era doar să nu mai vedem altceva faţă în faţă în afara muzicii, aşa cum foarte elegant a spus Alexandru Bălăşescu în broşura SoNoRo: "Astă seară însă sunteţi cu toţii ascunşi în spatele măştii de meloman, care vine să vă apropie unul de celălalt în ciuda diferenţelor (...) să uităm de celelalte măşti pentru a ne dezvălui şi apropia unul de altul, paradoxal, sub masca publicului."

Singura care a venit fără măşti, aşa cum vine ea întotdeauna pentru cei nerăbdători să o privească adânc în ochii ei tulburători, a fost muzica. În mijlocul unei săli amintind de balurile secolelor trecute, cu decoruri somptuoase şi căzute sub greutatea propriului corp împodobit, ea ne-a lovit, iarăşi, în toată frumuseţea adevărului ei. Numai că a ajuns la noi ajutată de câţiva muzicieni, şi ei, fireşte, mascaţi. Aşa ne-au pus artiştii în faţa unei alte dileme, anunţate, de asemenea, în broşură: "Oare artiştii îşi pun măştile când se urcă pe scenă, sau de-abia acolo şi le scot, devenind ei înşişi în faţa publicului?"

Nu ştiu ce ar răspunde fiecare dintre artiştii SoNoRi la această întrebare, dar dacă a fi muzician înseamnă şi a purta mască, mărturisesc, cu neascunsă invidie, că aceasta e cea mai frumoasă şi cea mai sinceră dintre toate. Artiştii şi-au dublat măştile lăuntrice cu altele sclipitoare aşezate pe feţele concentrate la începutul concertului, când au interpretat lucrarea Pupazzetti, op. 27, compusă în 1915 de italianul Alfredo Casella. Scurta compoziţie a indus o atmosferă ca într-un teatru de păpuşi, ca şi cum te-ai fi aşteptat din moment în moment să răsară din tavanul protector o sfoară cu mici creaturi neliniştite. Cu viori aproape groteşti şi instrumente de suflat ca nişte saltimbanci, figurinele lui Casella s-au perindat prin balul nostru cu umor şi elan.
 
Un moment mai călduros a avut loc când alte două zâne, furate de SoNoRo şi puse să cânte la pian şi vioară - Diana Ketler şi Alina Pogostkina pe numele lor, au interpretat celebrele Cântece populare româneşti de Béla Bartók. Execuţia atât de fină şi de tandră s-a consumat ca o lumină în întunericul leneş din sala balului de la Palatul Bragadiru. Un alt punct din programul-surpriză a fost Barcarola lui Camille Saint-Saëns, aceeaşi care a deschis, cu atâta suavitate, chiar primul concert al Festivalului. Interpretată cu candoare, mica bijuterie a compozitorului francez a dat serii o graţie eterică, suficient cât să ne pregătim iar rochiile vaporoase pentru valsuri dansate imaginar.
 
Dacă dansul a fost imaginar, valsurile au fost cât se poate de reale, căci la bal a fost invitat, în virtutea stârpirii nevrozelor sale, şi domnul Dmitri Şostakovici, care ne-a oferit câteva valsuri atât de contrastante cu energiile din simfonii sau cu nostalgia angoasată a muzicii sale de cameră. Un alt oaspete a cărui prezenţă ar putea părea neverosimilă la un bal despre care se presupune că exaltă plăcerea este Alfred Schnittke. Însă evenimentul creat de SoNoRo s-a vrut a fi mult mai mult decât o veselă reuniune, astfel că bântuirile elevate ale lui Schnittke au fost şi ele bine-venite în atmosfera ambiguă de la Bragadiru.
 
Nu mai puţin ne-am bucurat de sound-ul eclectic al muzicii lui Ligeti, care ne-a adus pe scenă secolul al XX-lea, cu crizele lui existenţiale, dar şi cu uimirea fertilă în faţa experimentului muzical. Într-un alt registru muzical, însă cu acelaşi entuziasm, Florian Mitrea a interpretat la pian Feux d'artifice de Claude Debussy. Tânărul pianist, fost bursier SoNoRo în anii trecuţi, a câştigat în 2010 premiul I la Concursul Internaţional de Pian Viena, pentru ca acum să fie invitat al Festivalului, onoare pe care a demonstrat cu multă virtuozitate, la cei 21 de ani ai săi,  că o preţuieşte. Florian a fost din nou pe scena SoNoRo în seara următoare, pe 6 noiembrie 2010, la concertul Carnavalul animalelor, unde a interpretat, alături de Diana Ketler, partitura pentru pian din lucrarea lui Saint-Saëns.

O altă apariţie senzaţională a serii a fost... vrăjitoarea Ulrica din opera Un ballo in maschera de Giuseppe Verdi. Îmbrăcată în haine de epocă şi cu o perucă impunătoare pe cap, vrăjitoarea nu a putut să îşi păstreze "masca" prea mult, căci Luiza Zan, cântăreaţă de jazz şi la fel de bine şi de operă - dacă ar vrea, este atât de luminoasă încât, în ciuda impresionantei voci de altistă, nu a reuşit deloc să ne sperie. Înspăimântaţi, aşadar, nu am fost, dar uimiţi, cu siguranţă că da. Ştiind, din program, că este invitată Luiza Zan, dar fără repertoriul serii, cred că nu sunt singura care se aştepta la altceva decât la operă. Dar jazzista ne-a demonstrat în doar cinci minute că, dacă se plictiseşte vreodată de ceea ce face acum, ar putea îmbrăţişa oricând o carieră operatică.
 
Vrăjitoarea apocaliptică s-a îmbunat însă repede, cântând, în stilul care a consacrat-o, un Happy Birthday ludic şi dansant dedicat festivalului. Acestui moment ritmat, controlat cu atâta originalitate de Luiza Zan, i-a urmat intrarea în scenă a artiştilor care au încheiat seara. Viori, viole şi violoncele s-au adunat să cânte, în onoarea festivalului crescut atât de frumos în 5 ani, un Happy Birthday trecut prin toate marile stiluri ale istoriei muzicii. Am avut, astfel, ocazia unică de a asculta un Happy Birthday în variantă camerală, aşa cum ar fi sunat pe vremea lui Mozart, a lui Beethoven şi a lui Dvořák,  cu o trecere pitorescă prin ritmurile muzicii maghiare tradiţionale.
 
Dar orologiul trebuia să sune şi în curând urma să ne auto-demascăm şi să fim ceea ce (credem că) suntem. Cu toate că, acolo, cu masca pe faţă, în prezenţa muzicii şi a aleşilor ei, m-am simţit mult mai autentică decât de obicei. Şi am, de la acest bal, mai mult decât amintirea diafană a muzicii "vrăjitoreşti": lângă masca primită de la zâne, ţin încă, acum decembrie fiind, superbul trandafir galben pe care m-am grăbit să-l prind, ca o adolescentă ahtiată după popstars, atunci când artiştii au aruncat trandafirii către public.
 
Trandafirul, uscat între timp, dar nu mai puţin semnificativ pentru mine, nu ştie să cânte şi nici să danseze, dar poate îmi va îndeplini o dorinţă: să cântăm Happy Birthday, SoNoRo la cea de-a... o suta aniversare a sa! (Dacă mă gândesc la câte a reuşit să facă Răzvan Popovici în condiţii nu întotdeauna favorabile, cred că nu exagerez deloc dacă profetizez aşa ceva...)
 
Happy Birthday, SoNoRo!



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, 2010


0 comentarii

Spacer Spacer