Castellucci: note de lectură - Hey, Girl!

Un text publicat de actorul Vlad Zamfirescu pe pagina sa de Facebook a pornit în mediul virtual o discuţie extrem de interesantă despre trei dintre spectacolele din FNT - Dybuk al lui Warlikowski, Hey, Girl! al lui Castellucci şi Interzis accesul animalelor, montat de Rodrigo García la Timişoara. Pe Warlikowski, Zamfirescu îl acuză de impostură, pe García, de nereuşită regizorală, iar creaţiei lui Castellucci îi reproşează obscuritatea la lectură, o anume rezistenţă la interpretare. Şi nu e singurul care identifică o astfel de rezistenţă. Dincolo de bănuitul ataşament faţă de un alt gen de teatru - asupra căruia a fost "interogat" Zamfirescu în schimbul de replici virtuale -, se prea poate ca, pur şi simplu, noi să nu vorbim destul despre arta noastră comună.

În fumul gros care învăluie scena şi sala, trupul se desprinde încet din placentă, întîi asexuat, apoi asumîndu-şi deplin feminitatea. Un singur corp, într-un continuum al naşterilor, într-un perpetuu istoric: materia placentară continuă să curgă, magmă "arzîndă" a sufletului şi fiinţei.

Romeo Castellucci leagă geneza şi titlul spectacolului prezentat la Bucureşti de o oprire cu maşina, la un semafor, în orăşelul italian de baştină, Cesena. Un grup de fetişcane sporovăiau pe trotuar, într-o staţie de autobuz, iar mişcările lor, "raportarea trupurilor la realitatea fizică", i-au inspirat ceea ce avea să devină Hey, Girl!. Realizat în 2006 (şi precedînd, deci, marele succes al Societăţii Raffaello Sanzio cu Divina Comedie, la Avignon, în 2008), spectacolul e, ca să zic aşa, minimalist după standardele lui Castellucci, cu doar două actriţe în distribuţie - Silvia Costa şi Sonia Beltran Napoles, prima albă, cealaltă, negresă - şi o figuraţie, cu rol minimal, de 40 de bărbaţi.

Tema, în Hey, Girl!, este îndelungata istorie a agresiunii sociale asupra corpului şi a personalităţii feminine, expusă într-o serie de imagini-metaforă mergînd de la acceptarea propriei sexualităţi (privirea în oglindă) la forjarea prin presiunea societăţii a identităţii de gen (laserul care ţinteşte capul femeii), vizitînd trecutul medieval (sabia şi mantia Ioanei d'Arc) şi pe cel al marginalizării rasiale (lanţurile negresei, pe care femeia albă e forţată să o cumpere), violenţa masculină, chiar şi simbolică (cei 40 de bărbaţi lovesc personajul feminin cu perne), şi solidaritatea întru discriminare şi aneantizare, în timp şi spaţiu (succesiunea de nume şi aluzii cultural-istorice aduse în joc, apariţia negresei purtînd o copie supradimensionată a capului femeii albe).

Într-o măsură mult mai acută decît ulterioara trilogie a Divinei Comedii, Hey, Girl! foloseşte imaginea-ca-metaforă în scopuri ilustrative, alternînd cu mize, să zicem, narative, ceea ce face spectacolul, uneori, opac interpretării. (Persistenţa unor simboluri castellucciene, cu valenţe diferite, contribuie la dificultatea lecturii: steagul negru, reprezentînd, aici, lupta de eliberare, reapare, cu altă încărcătură, în Paradisul, a doua parte a tripticului după Dante, construit ca o instalaţie vizuală.) Dintotdeauna, Romeo Castellucci practică un teatru vizual (care e teatral tocmai prin tipul de narativitate şi emoţia pe care le propune, în egală măsură cu rolul pe care-l atribuie corpului - unul traumatizat, nonestetic, purtător de istorie socială), cu minime contribuţii textuale, extrem de codificat, aproape la fel de codificat ca spectacolul oriental, dar apelînd la reacţia afectivă drept cheie de acces (muzica - puternică, pregnantă - are aici o funcţie esenţială). S-ar putea ca parte din acest cod să fie greu de citit din perspectiva unui spectator care nu împărtăşeşte întregul orizont al culturii colective, canonice, occidentale.

Hey, Girl!, spune Castellucci, evocă "drama gestului" - motiv pentru care spectacolul ascunde, în forma sa sublimată, o întreagă istorie a gesturilor simbolice, gesturi-care-spun-o-poveste moştenită din generaţie în generaţie: Ioana d'Arc, sabia şi mantia, decapitarea, lovirea, apropierea, eliberarea. Teatrul lui Castellucci nu e unul activ, e descriptiv, succesiuni de tablouri în mişcare, cu încărcătură renascentistă, agresiune extremă alternînd cu impresionantă duioşie.

În final, patru geamuri rotunde se sparg, între corpurile celor două femei. Trimiterea e în acelaşi timp la "lentilele" prin care îl privim pe Celălalt, aparţinînd altei rase, şi la "tavanul de cristal" (the glass ceiling), metafora discriminării de gen. Feminitatea supravieţuieşte forţei brute, noi ierarhii se pot construi pe cioburile vechii "case de păpuşi".

Biletele se găsesc la teatrele gazdă şi pe www.bilete.ro