Nu este uşor să pui faţă-n faţă două spectacole din cadrul Festivalului Naţional de Teatru. A le găsi tangenţe devine, la un moment dat, un exerciţiu de ambiţie, mai ales cînd sînt programate la cîteva ore distanţă şi în timpul weekendului, cînd regizorii provin din două generaţii aparte, iar piesele montate diferă, prin excelenţă, ca tematică, epocă şi ideologie dramatică.
Despre Măsură pentru măsură de William Shakespeare, în montarea lui Matthias Langhoff, s-a mai scris, chiar dacă este un spectacol proaspăt scos de sub bagheta producţiilor clujene. Beneficiază de un regizor renumit, dar şi de celebra trupă de actori a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. E uşor să înţelegi, privind în trecut, de ce ar exista mari aşteptări de la spectacolul ce a avut premiera în FNT.
Pe de altă parte, Codrii de David Mamet, în regia lui Alexandru Berceanu, o producţie a Teatrului Clasic "Ioan Slavici" din Arad, a venit în FNT ca un alt Romanian Showcase... show pe care presa de specialitate l-a cam evitat. Găzduit de Sala Atelier a Naţionalului Bucureştean, spectacolul tînărului regizor, recent întors spre teatru, nu a prestabilit nici un sistem de valori la care să se ridice, devenindu-i mult mai uşor să se evidenţieze de majoritatea montărilor din sala TNB.
Considerată de shakespearologi o piesă cumva de duzină, Măsură pentru măsură este punctul comun pe care îl au regizorii Alexandru Berceanu şi Matthias Langhoff. În urmă cu cinci ani, cel dintîi monta aceeaşi piesă la Teatrul "Tomcsa Sándor" din Odorheiul Secuiesc, tot în limba maghiară. Varianta propusă de Langhoff aduce, însă, o adaptare la zilele noastre, pur româneşti şi crizate politic, social şi economic, fapt care întăreşte, într-o părere, universalitatea clasicului Shakespeare.
Mizanscena, plină de subînţelesuri şi trimiteri, aşadar riscantă, ajunge să pună accent pe semnele de întrebare asupra piesei în sine, dar şi asupra motivului pentru care transpare a fi o alegere comună în palmaresul mai multor regizori. Puse cap la cap de faimosul invitat al lui Tompa Gábor la Cluj, scenele, inserţiile textuale sau media şi viziunile pliate pe actualitate ajung să obosească, astfel încît, la pauză, Sala Izvor a Teatrului Bulandra, care a găzduit spectacolul în cadrul FNT, s-a golit. Este adevărat că vorbim de patru ore, însă mai pune că sînt şi într-o limbă pe care bucureşteanul de rînd nu o vorbeşte, supratitrarea nu onorează nici dramaturgul, nici trupa de actori, iar scenografia încărcată, semnată de acelaşi Langhoff, forţează dispersarea atenţiei.
Mizanscena, plină de subînţelesuri şi trimiteri, aşadar riscantă, ajunge să pună accent pe semnele de întrebare asupra piesei în sine, dar şi asupra motivului pentru care transpare a fi o alegere comună în palmaresul mai multor regizori. Puse cap la cap de faimosul invitat al lui Tompa Gábor la Cluj, scenele, inserţiile textuale sau media şi viziunile pliate pe actualitate ajung să obosească, astfel încît, la pauză, Sala Izvor a Teatrului Bulandra, care a găzduit spectacolul în cadrul FNT, s-a golit. Este adevărat că vorbim de patru ore, însă mai pune că sînt şi într-o limbă pe care bucureşteanul de rînd nu o vorbeşte, supratitrarea nu onorează nici dramaturgul, nici trupa de actori, iar scenografia încărcată, semnată de acelaşi Langhoff, forţează dispersarea atenţiei.
Codrii, un spectacol în alt registru, a reuşit să impresioneze, spre surprinderea multor etichete, chit că la început a părut a fi o piesă uşoară, lipsită de evenimente greoaie şi acţiune excesivă. Scrisă în 1977 de David Mamet, deloc un clasic, ci un contemporan american, piesa porneşte de pe alt piedestal faţă de Shakespeare, tratînd dragostea - o temă trivializată cumva în Măsură pentru măsură - ca principal stimulent pentru un lung şir de angoase şi existenţialisme. Decorul lui Doru Păcurar merge mînă în mînă cu punerea în scenă, fără să rişte defel pierderea audienţei. La fel ca şi regizorul Alexandru Berceanu, se foloseşte de elemente primare (apă, foc, lemn, pămînt) pentru a completa misterul şi a sugera lipsa de discernămînt dintre femeie şi bărbat. Cecilia Donat şi Alex Mărgineanu se dovedesc cu acest spectacol a fi doi actori de luat în seamă, reuşindu-le cu precădere atît periplul în lumea deseori atît de clişeică a sentimentelor, cît şi complicitatea privitorilor.
Marcînd primele zile din cadrul celei de-a 20-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru, aceste două spectacole au obţinut aplauze la final, meritorii, pe de o parte, şi încurajatoare, pe de alta. Fără a face rabat de spaţiu şi timp de joc, devine imposibil să nu iei în calcul condiţia actuală a oamenilor de teatru. Deşi profesionalismul şi seriozitatea abordărilor, de multe ori calităţi, au marcat atitudinea selecţiilor în FNT, trimiterile către minusurile sociale şi politice (în cazul montării lui Langhoff) şi crizele de personalitate şi identitate (subliniate de Berceanu) s-au făcut remarcate şi anul acesta.
Întrebările şi răspunsurile aduc acele tangenţe greu de identificat la început şi reuşesc să pună în acelaşi sistem de ecuaţii epoca lui Shakespeare, dramatismul lui Mamet şi actorii zilelor prezente. Curiozitatea faţă de anii următori dă curs altor semne de întrebare. Pentru ediţia din 2010, este suficientă raportarea de la o zi la alta de festival. Pentru ce va fi să urmeze, nu vor fi niciodată exagerat de fumate universalizarea şi trimiterile către realitatea unanim acceptată. De aceea am trecut peste montarea după Shakespeare şi am aplaudat la Mamet.
Întrebările şi răspunsurile aduc acele tangenţe greu de identificat la început şi reuşesc să pună în acelaşi sistem de ecuaţii epoca lui Shakespeare, dramatismul lui Mamet şi actorii zilelor prezente. Curiozitatea faţă de anii următori dă curs altor semne de întrebare. Pentru ediţia din 2010, este suficientă raportarea de la o zi la alta de festival. Pentru ce va fi să urmeze, nu vor fi niciodată exagerat de fumate universalizarea şi trimiterile către realitatea unanim acceptată. De aceea am trecut peste montarea după Shakespeare şi am aplaudat la Mamet.
Biletele se găsesc la teatrele gazdă şi pe www.bilete.ro