Cazurile de asumare managerială a unei misiuni estetice urmărite cu program sînt puţine, cele mai multe instituţii lăsîndu-se mînate de valul previzibilului. Puţinele excepţii confirmă regula. Configuraţia mainstream-ului teatral românesc la reperul stagiunii 2009-2010, aşa cum l-a prefigurat selecţia FNT, e dată de creaţiile cîtorva directori de scenă spre care lumea teatrală priveşte cu multă curiozitate. Proiectele nu le-au reuşit tuturor - unii nu mai surprind de mult timp, captivi în propria semnătură, alţii nu au găsit canalul potrivit de comunicare cu trupa, eşuînd, iar ceilalţi forţează hotarele imaginaţiei, curioşi ei înşişi faţă de geografia creativităţii personale. Iată cîţiva dintre ei.
Adept al teatrului de artă, Felix Alexa s-a aşezat, poate prea devreme, pe linia unui neoclasicism care i-a garantat siguranţa estetică, dar i-a ataşat şi o etichetă. Livada de vişini se înscrie în perimetru - în slujba textului şi a autorului, intervenţia regizorală exercitîndu-se doar la nivelul identificării unor sensuri încă nespuse scenic din suportul dramaturgic. Felix Alexa a găsit cîteva (de pildă, ideea infantilităţii Ranevskaiei, ce refuză confruntarea cu viaţa matură prin asumarea problemelor vieţii), dar care, de neînţeles, sînt doar enunţate-arătate, apoi abandonate pe parcurs, fără a fi duse la capăt. Înghesuită în Sala Amfiteatru, Livada... mizează pe esenţializare: borcane, multe şi mari, cu compot de vişine, o cutie cu jucării de pluş pe care eroii le mişcă prin cadrul de joc, limitarea mobilierului la scaune de salon diferite ca formă şi mărime. Eclectic, spectacolul suferă şi de diferenţe vizibile de ritm regizoral - secvenţe comprimate, urmate de momente auxiliare dilatate inutil, precum acela din încheiere, al plecării la gară.
Distribuţia a adus la rampă o parte a artileriei grele a Teatrul Naţional Bucureşti. Numai că "principalii" joacă fiecare în stilul lui: unii realist stanislavskian, alţii de o teatralitate artificială vecină cu cabotinismul, alţii din teatrul absurdului, adică aşa cum cred că îi avantajează ca interpreţi, numai că nu tocmai în folosul reprezentaţiei. Iar păcatul aici e al regiei, care nu i-a adus la un numitor comun, strunindu-i în cadrele unei viziuni unitare.
Mihai Măniuţiu, aflat la a doua colaborare cu Teatrul Naţional Iaşi, după zgomotosul Macbeth, a ales o temă antică, tragedia Hecubei, pentru a incrimina scenic porţile beznei la care ne aflăm aici şi acum. Greoaie, încărcată, folosind manelele (!) spre a indica degradarea culturală a prezentului, montarea Aici, la porţile beznei foloseşte, nu inspirat, tema războiului pentru a induce ideea că răzbunarea şi belicosul se deprind în familie ori şcoală, iar răul e etern. Nepotriviri de distribuţie, precum şi o metaforizare forţată secătuiesc mitul tragic şi încifrează inutil referinţele la o realitate despre care putem vorbi cît de deschis dorim. Concentrîndu-se pe biciuirea prezentului, montarea nu nimereşte catharsisul.
Alexandru Dabija a ales simplitatea şi ingeniozitatea cînd s-a apucat să facă Pyramus & Thisbe 4You la Teatrul Odeon. Într-un scenariu regizoral simetric, de tip cvartet, a tratat celebra secvenţă a trupei diletanţilor din Visul unei nopţi de vară în patru chei diferite, probînd din nou inventivitatea sa ludică. La "teatrul în teatru" shakespearian, a adăugat "teatrul în teatru în teatru" dabijian. Rîzi copios, sănătos, la această comedie împănată subtil cu elemente culese din spectacolul real al vieţii noastre teatrale.
Legăturile dintre cea de-a patra şi cea de-a şaptea artă s-au evidenţiat în Strigăte şi şoapte al lui Andrei Şerban (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj) şi în Breaking the Waves sau Viaţa binecuvîntată a lui Bess al lui Radu Alexandru Nica (Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu). Primul aduce filmul în teatru printr-o procedură scenică de refacere a momentului turnării celebrei producţii a lui Bergman, cu un regizor capabil de lecţii teatrale şi cu o trupă extraordinară, cea a maghiarilor de la Cluj. O trupă căreia, din păcate, regizorul Matthias Langhoff nu a reuşit, în Măsură pentru măsură, să-i găsească un format spectacular care să-i potenţeze valoarea, propunerea rămînînd la impresia generală mai ales prin calificativul "prea lung".
Combinîndu-l pe Shakespeare cu Brecht într-o variantă integrală, actualizată şi prin trimiteri de replică la realităţi politice apropiate temporal, regizorul german se grăbeşte să înfăţişeze totul din primele 20 de minute, restul de pînă la patru ore subliniind spleenul general. Breaking the Waves e un scenariu de film adaptat la "scîndură", în stilul care l-a impus pe Nica - îndrăzneţ, modernist, tehnologizat, cu proiecţii video şi cu un sofisticat design de lumini. Spiritul lui Lars von Trier, al cineastului, desigur, e prezent, spectatorul e angrenat într-o secvenţialitate cinematografică ce îl prinde, cu semne din Andy Warhol, dar şi mult sentiment, iar Ofelia Popii a fost din nou strălucitoare.
Combinîndu-l pe Shakespeare cu Brecht într-o variantă integrală, actualizată şi prin trimiteri de replică la realităţi politice apropiate temporal, regizorul german se grăbeşte să înfăţişeze totul din primele 20 de minute, restul de pînă la patru ore subliniind spleenul general. Breaking the Waves e un scenariu de film adaptat la "scîndură", în stilul care l-a impus pe Nica - îndrăzneţ, modernist, tehnologizat, cu proiecţii video şi cu un sofisticat design de lumini. Spiritul lui Lars von Trier, al cineastului, desigur, e prezent, spectatorul e angrenat într-o secvenţialitate cinematografică ce îl prinde, cu semne din Andy Warhol, dar şi mult sentiment, iar Ofelia Popii a fost din nou strălucitoare.
Radu Afrim se clasicizează. Şi nu e nimic îngrijorător în enunţ. Miriam W. de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, plus faptul că năstruşnicul regizor, evident cel mai hărăzit din generaţia de mijloc, a acceptat să lucreze la TNB, instituţie în sinonimie deplină cu teatrul de repertoriu, sînt argumentele afirmaţiei. Deşi de o cu totul altă factură, Miriam W. aminteşte de Plastilina, generînd un lirism tragic similar ca intensitate. E povestea a două surori, de fapt a unei comunităţi, a suferinţelor etnice şi a felului divers în care afectează sufletele. Afrim îşi rafinează excentricităţile estetice d'enfant terrible, care îi veneau bine, într-un spectacol mai apropiat de teatrul canonic decît de cel alternativ.
Regizorul se reinventează după ce a reinventat atîţia actori şi aşezăminte teatrale. Semne existau, să ne gîndim la joi.megaJoy, iar acum Radu Afrim se supune textului, transferîndu-l scenic în soluţii subtile, ingenioase, perfect valide estetic jocul cu trecutul şi prezentul personajelor, relaţiile intrafamiliale, înfăţişarea metaforică a sufletelor într-un decor (Iuliana Vîlsan) care creează spaţii, dar incită şi la jocuri de imaginaţie prin forţa lor sugestivă. E un spectacol despre dragoste şi ură, despre avatarurile acestor două afecte fundamentale existenţial şi despre felul în care se sublimează în fapte cotidiene şi istorie recentă.
Regizorul se reinventează după ce a reinventat atîţia actori şi aşezăminte teatrale. Semne existau, să ne gîndim la joi.megaJoy, iar acum Radu Afrim se supune textului, transferîndu-l scenic în soluţii subtile, ingenioase, perfect valide estetic jocul cu trecutul şi prezentul personajelor, relaţiile intrafamiliale, înfăţişarea metaforică a sufletelor într-un decor (Iuliana Vîlsan) care creează spaţii, dar incită şi la jocuri de imaginaţie prin forţa lor sugestivă. E un spectacol despre dragoste şi ură, despre avatarurile acestor două afecte fundamentale existenţial şi despre felul în care se sublimează în fapte cotidiene şi istorie recentă.
Un alt spectacol al lui Afrim, Herr Paul, realizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, cu aceeaşi Iuliana Vîlsan, e o cu totul altă pagină de teatru: textul e un pretext, codurile teatralităţii trebuie căutate în reinterpretare la toate nivelurile, citările, trimiterile livreşti şi ironia restructurează piesa şi personajele într-un montaj scenic propriu regizorului. Şi unul, şi celălalt sînt realizări ce atestă fibra regizorală a lui Afrim.
Surprizele pozitive ale mainstream-ului, aşa cum s-a văzut la FNT 2010, au venit (anticipabil) de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Teatrul Odeon, Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Fără explozii estetice, mainstream-ul românesc rămîne ancorat în zona prudentă a căilor deja certificate.
Surprizele pozitive ale mainstream-ului, aşa cum s-a văzut la FNT 2010, au venit (anticipabil) de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Teatrul Odeon, Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Fără explozii estetice, mainstream-ul românesc rămîne ancorat în zona prudentă a căilor deja certificate.
Biletele se găsesc la teatrele gazdă şi pe www.bilete.ro