Alte rânduri despre FNT 2010

După douăzeci de ani de la ediţia întâi, Festivalul Naţional de Teatru există. E primul lucru care contează, în ordinea subiectelor de discuţie despre FNT, în contextul 100% revoltător (că deprimant nu mai e de mult) al politicilor de stat, pentru care "chestii" ca învăţământul, sănătatea şi cultura ar fi bine să existe mai tăcut şi mai dosit. Mai cu pumnul în gură, adică. De aceea, hai să ne bucurăm că evenimente de echilibru cultural - precum FNT - rămân pe calendare, împotriva curentului guvernamental de sugrumare a tot ceea ce are cap, coadă şi coloană vertebrală.

Unii o numesc supravieţuire. Alţii, evoluţie. Cum-necum, festivalul o scoate la capăt pe an ce trece, cu tot mai puţini bani şi, culmea, cu spectacole bune şi foarte bune, cu invitaţi semnificativi, cu public cât încape. Sună a bilanţ comunist, dar aşa stau lucrurile în jumătatea plină a paharului. Direcţia a rămas aceeaşi: criticul Cristina Modreanu, selecţia aparţinându-i în totalitate. La fel şi oalele sparte, măsurate în cantităţi considerabile de bârfe & reacţii scrâşnite, de care, pare-se, Modreanu n-a ţinut cont nici înainte de festival, nici după. Apreciem asta. E o lipsă vizibilă de griji, la fel cum cea de bani e ca inexistentă. Cât despre spectacole...

Herr Paul (r. Radu Afrim, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ). "În sfârşit un Afrim", mi-am zis, având în vedere că rar se mai întâmplase să treacă zile întregi de FNT fără ca două-trei titluri de Afrim să învioreze programul de la bun început. Herr Paul, însă, a meritat aşteptarea, deşi, ca orice spectacol al său - nou sau vechi, vesel sau trist, deşucheat sau profund sau toate la un loc -, e greu de povestit atât la ieşirea din sală, cât şi la un an după. Nu-i o scuză pentru coerenţa cronicii de faţă, ci o dovadă că ce se întâmplă în teatrul afrimian nu seamănă cu nimic altceva, fie teatru sau viaţă. Cam asta vroia şi Meyerhold, pe scena rusească interbelică, atâta doar că, la Afrim, manifestele estetice sunt... în româneşte. Dar într-o românească ieşită din comun şi (îmi permit să spun, mai ales în cazul spectacolelor lui recente) sărită de pe fix. Unii îi zic paralimbaj iar avantajul, în Herr Paul, e că povestea oferă cadrul perfect pentru exploatări lingvistice la mare turaţie.

Paul e un bătrânel decrepit ce-şi duce zilele într-un subsol transformat, pe metru pătrat, într-un muzeu de ştiinţele naturii. E lumea subterană, lumea veche, decorată cu o groază de animăluţe împăiate şi detalii minuscule care sufocă spaţiul. Personaje ciudate intră şi ies, uşiţe secrete se deschid brusc iar starea de încremenire şi de surpriză e aici totală. Cât despre limbaj - care articulează această scenografie imprevizibilă, luxuriantă a Iulianei Vîlsan, premiată la UNITER în 2009 -, vigoarea întregii poveşti stă în replici şi aparteuri. Că e frază sau interjecţie, tot ce se rosteşte în Herr Paul e atins, parcă, de un soi de beteşug al devierii, cu accente ardeleneşti care pocesc vorbele într-un stil cuceritor de "şod". Stilul Afrim. Adică se râde cu lacrimi, spectacolul bizuindu-se pe bogăţia de aiureli, apucături animalice şi fixaţii verbale ale lui Paul. De fapt, Herr Paul e unul din puţinele spectacole în care umorul "de moment", de coloratură, nu e o scuză regizorală pentru un text prost. Verdict final, verdict personal: un must-see, fără doar şi poate.

Interzis accesul animalelor (r. Gabriel Garcia, Teatrul "Mihai Eminescu", Timişoara). Voi fi nemilos cu acest ultra-mega-elogiat spectacol al nu mai puţin lăudatului Garcia, pentru că una era prezentarea din caietul program, şi alta spectacolul pe bune. Pe româneşte, ţeapă. Din start îţi dai seama că ceva nu-i în regulă, pentru că ceea ce şi-a propus să reflecte (starea gregară a omului contemporan, redus la instinct şi formă, la un nivel maxim de animalizare) rămâne undeva în planurile doi-trei. În prim-plan, din păcate, e reprezentaţia în sine, plină ochi de redundanţă în tot ceea ce se întâmplă scenic. E ca şi cum regizorului i-a plăcut atât de mult ceea ce creează, încât n-a ştiut unde să se oprească. Spectatorii însă au ştiut unde e ieşirea, părăsind sala rânduri-rânduri. Defecte majore, de nereparat: tautologie interminabilă între text şi joc; stridenţă nejustificată; umplerea scenei cu "chestii" care aduc a experiment intercultural (precum citate din Kill Bill, de dragul citării), creând ambalajul neconvingător al unui spectacol dornic să uimească cu orice preţ; nu în ultimul rând, lipsă de ritm şi de minimă fineţe. Înţeleg ce a căutat în FNT: şi aşa arată teatrul românesc. Jale.

Aniversarea (r. Vlad Massaci, Teatrul "Nottara", Bucureşti). Ceea ce în anii '90 era duşul rece al cinema-ului - sub numele sentenţios de "Dogma 95", pus la cale de regizori ca Lars von Trier şi Thomas Vinterberg - a prins viaţă recent la "Nottara" în cele două ore ale spectacolului Aniversarea, de Massaci. Reluând povestea filmului The Celebration (cu care Vinterberg a smuls un Jury Prize la Cannes 1998), spectacolul românilor nu pretinde să imite tăria avangardei daneze. Are, însă, cruzimea netrucată a unei drame de familie, coborâtă parcă din teatrul lui Ibsen, pentru care o simplă aniversare scoate la iveală cele mai urâte adevăruri ale membrilor ei. Incest, sinucidere - sunt ingredientele acestui dezastru sec, în care ura între tată şi fiu, fraţi şi cumnaţi sparge învelişul "la patru ace" al aniversării. Cât despre directeţea narativă - deja definitorie pentru regizorul Massaci - cu salt continuu (şi atât de epuizant pentru actori) de la tonul zvâcnit, violent la tonul cald, pot spune că am văzut spectatori plângând. Ca la film. De fapt, cinematografică e întreaga desfăşurare, cu bun control al ritmului, în ciuda unor excese de forţă în jocul actoricesc. De reţinut: aici, castingul e pur şi simplu perfect.

Hoţii (r. Cristi Juncu, Teatrul 74, Târgu Mureş). Cine a văzut Bash. O trilogie contemporană şi crede că mai bine nu se poate, să vadă Hoţii. Sau, cel puţin, să şi-l imagineze pornind de la ideea că e inversul irezistibil de comic al dramei Bash. Practic, nu se întâmplă nimic pe scenă, cu excepţia gesticulaţiei celor trei actori care povestesc acţiunea în faţa publicului. Dar ce acţiune... Şi ce poveste... O oră jumate cât ţine spectacolul, trei tipi - bine încorsetaţi în tipologii, reprezentând, să zicem, hedonistul (Theo Marton), timidul (Cătălin Mîndru) şi idiotul (Marius Turdeanu) - pun cap la cap episoadele unei poveşti aventuroase, ba chiar fanteziste, prin relatări intens subiective. Spectacolul se petrece treptat în mintea spectatorilor, astfel că, oricât par cele trei personaje că bat câmpii, totul devine posibil. Şi cu umor sănătos, care limpezeşte acţiunea în ciuda puzderiei de devieri narative ale povestitorilor. Meritul e al dramaturgului - Conor McPherson - şi, fireşte, al actorilor, care, deşi joacă stând pe scaun, fac cinste Teatrului 74 cu aceste trei partituri atât de vii. Un spectacol actoricesc, convingător, amuzant, pitoresc, de calibrul Butoiului cu pulbere, în regia aceluiaşi Juncu.

Hey, Girl! (r. Romeo Castellucci, Societas Raffaello Sanzio, Italia). "Teatru al percepţiei totale" scria în caietul program, la pagina dedicată lui Castellucci. Într-adevăr, Hey, Girl! renunţă la fineţuri şi atacă auzul, văzul, atacă mintea, într-un eseu scenic tulburător care pare să execute şi să înghită publicul şi care, în cărţile de estetică, s-ar numi avangardă-şoc. E genul de spectacol din care reţii clipe şi care, exact ca Herr Paul, nu se lasă povestit. Nu prin vorbe. Inspirat de imaginea unor fete în staţia de autobuz, Catellucci compune, în Hey, Girl!, o suită de metafore pentru a ilustra, cât mai plastic posibil, procesul inefabil al maturizării femeii. Ilustrarea, însă, face apel la imagini care ard retina, la zgomote asurzitoare, la mituri şi umbre horror, care prefac spectacolul într-o hiperbolă cu iz de icoană. Totodată liric şi macabru, expresiv şi totuşi plin de secrete, Hey, Girl! se mişcă pe graniţa fină între teatru şi artă plastică. Aşa că ceea ce era Strigătul lui Munch pentru pictura expresionistă, este Hey, Girl! pentru teatrul secolului XXI.

Regele moare (r. Silviu Purcărete, Les Arts et Mouvants, Paris). A rivalizat atât de mult, ca impact în FNT, cu fermecătorul Hey, Girl! al lui Castellucci, încât ambele producţii s-ar fi putut lăuda cu spectatori-partizani. Spectacolul montat de Purcărete, însă, a şocat nu ca splendoare a imaginii, ci ca lectură regizorală actualizantă. Oricât de preţios ar suna asta. Un bec cu lumină gălbuie, scaune de aşteptare, un pat de spital, o perfuzie deşirată şi un rege în pijamale - sunt însemnele regalităţii în spectacolul lui Purcărete, care a inflamat derizoriul până la hiperbolă. A rezultat "un Ionescu" esenţialist, transparent, apăsător, insalubru, dar teribil de amuzant. Bun de pus în ramă.

Poveşti de familie (r. Cristian Ban, Teatrul "Andrei Mureşanu", Sfântu Gheorghe). O abordare strălucită a aceluiaşi text văzusem, cu ani în urmă, Poveşti de familieîntr-o montare de la Chişinău. Totuşi, nu prin comparaţie sunt nevoit să remarc că spectacolului românesc îi lipseşte ceva. Deşi scenele se succed credibil pentru spaţiul balcanic cuprins în text şi, deşi actorii menţin echilibrul - de altfel foarte sensibil, aici - între fineţe şi forţă, spectacolul ratează esenţa poveştii, ilustrată atât de simplu, în piesă, prin captivitatea fetei mute. Având în vedere că Poveşti de familie (de Biljana Srbljanovic) e un discurs despre putrefacţia lumii postcomuniste, prin metafora jocului aparent inofensiv al celor trei copii - care denotă moştenirea părinţilor, adică furiile, angoasele, nebunia, violenţa unei întregi generaţii crescute sub steagul roşu -, era esenţial ca accentul să cadă pe captivitatea fetei, deci pe repetarea instinctuală a abuzului. Altminteri, a rezultat un spectacol dinamic şi atât, însă irelevant ca mesaj în secolul XXI. Păcat.

Pyramus & Thisbe 4 You (r. Alexandru Dabija, Teatrul Odeon, Bucureşti). Te păcăleşte pentru că, oricum l-ai privi, nu are mai nimic de-a face cu Shakespeare. Pyramus... este, în ciuda titlului simpatic, o satiră severă a ceea ce a rămas din teatrul românesc, textul shakesperian fiind un... pretext. Şi compune această satiră reflectând incultura, lenea, mofturile, bâlbele şi diferenţele interetnice, vizibile încă de pe băncile (tot mai şubrede) ale şcolii româneşti de teatru. Dureros pentru cei "cu musca pe căciulă", dar savuros pentru toţi ceilalţi, Pyramus... e, pur şi simplu, necesar.

Biletele se găsesc la teatrele gazdă şi pe www.bilete.ro