Collateral - Ce caut eu în viaţa mea?

Colateral, titlul filmului lui Michael Mann (în original Collateral), ar putea să însemne o dată "alăturea cu drumul", cum este existenţa taximetristului Max (Jammie Foxx) înainte de a-l cunoaşte pe ucigaşul plătit Vincent (Tom Cruise). Deşi în meserie de 12 ani, Max spune oricui îl întreabă că el de fapt lucrează temporar şi că are în plan o mare afacere. Îi spune asta şi procuroarei (Jada Pinkett-Smith) pe care, înainte să apară Vincent, o aduce de la aeroport în Los Angeles. Şi nu minte, numai că n-a făcut nimic pentru visul lui. Iar pe drăguţa procuroare care i-a lăsat cartea ei de vizită nu prea crede că va avea curaj s-o sune.

Se numeşte Colateral poate şi pentru că toate celelalte existenţe ale celorlalţi ne sunt colaterale sau îndepărtate pînă în momentul în care viaţa noastră se intersectează cu a celorlalţi şi din această interacţiune cel puţin una se schimbă dramatic (de schimbat, se schimbă oricum, judecînd după faptul că hazardul are un rost).

Michael Mann pare să fie şi aşa, şi aşa. Pe de o parte, ne demonstrează cît de important e hazardul, pe de alta ne dă de înţeles că nici imboldul venit dinăuntru nu trebuie neglijat. Colateral e un film foarte mecanic, nu în sens de schematic, ci pentru că, pe durata unei singure nopţi, regizorul aproape că ne figurează schimbările care, ca apele, tulbură figura frumoasă şi plană a lui Max. Apariţia criminalului Vincent în propria-i maşină şi propria-i viaţă aruncă totul în aer. Obligat să reacţioneze, Max reacţionează, şi finalul e în avantajul lui. De aici o altă interpretare a titlului: toate cele patru crime la care Max e, de nevoie, complice sunt pentru el colaterale. Inumanul, metalicul Vincent este diavol pentru cei patru martori ai acuzării (care a doua zi trebuie să depună mărturie la un proces intentat unui cartel al drogurilor), dar înger pentru şoferul de taxi căruia îi aduce fericirea mai aproape, arătîndu-i că îi este accesibilă.

Michael Mann are o pasiune pentru investigarea personajului cu instrumente subţiri. Mult îi place şi să-l pună în relaţie cu un alt personaj sau cu mediul, şi să vadă cum îi revelează aceştia trăsăturile. Dacă în Heat (tot un thriller profesionist) făcea din relaţia gangsterului (De Niro) cu poliţistul (Pacino) un adevărat duel al greilor, lăsîndu-i să se amuşineze, să se joace, să se respecte, să se cunoască, în The insider îl punea pe eroul interpretat de greul Russell Crowe în faţa unui întreg univers. Totul era împotriva masivului personaj, atît de firav pînă la urmă, dar care avea atîta putere cît să se revolte şi să biruie. În cazul lui Colateral, Mann şi-a propus din nou un thriller peste medie, dar aici folosofia e mai puţină, tensiunea e multă, iar liniile de evoluţie ale eroilor sunt trasate într-atît de subţire încît să nu le observi decît atunci cînd trebuie. De fapt, tot universul se învîrte în noaptea cu pricina în jurul lui Max, iar acest lucru devine evident la final, pentru că statura mică a unui Tom Cruise mare la sfat te derutează. Vincent e un fel de aliat sinistru şi ciudat care, aterizînd cu lista lui de oameni pe care trebuie să-i lichideze, face de fapt ordine în viaţa unui singur om.

Prin cele spuse mai sus, filmul întrece cu mult media suratelor în ale thriller-ului, chiar dacă de multe ori îţi dă senzaţia că nu ştie încotro merge. E meritul lui Michael Mann, care şi-a ridicat singur ştacheta şi care, chiar şi atunci cînd nu dezbate cazuri de notorietate (cum a fost cu The Insider, inspirat din fapte reale), e în stare să facă responsabil filme pentru marele public, dar să le facă oferind şi ceva în plus. Dovadă că te gîndeşti la acel film şi după ce ai ieşit din sală, iar anumite legături devin de-abia atunci vizibile, ca cerneala simpatică.