Collateral - Silver

În taxi-ride-ul lor printr-un Los Angeles nocturn, înstelat de panouri publicitare luminoase, Max (Jamie Foxx) şi Vincent (Tom Cruise) trec adesea pe lîngă o reclamă care spune doar atît: "Silver". Apare în cel puţin cinci cadre din film - ca un semn(al) "colateral"... Dar la ce face reclamă "Silver"? Şi ce vrea să spună ea/el? Nu ştim. Şi nici nu vom afla, pînă la sfîrşitul filmului. Insistenţa cu care regizorul Michael Mann ne arată această reclamă rămîne la fel de simbolic-misterioasă ca şi personajul jucat de Cruise: un om aflat pe un drum, un ucigaş plătit, care se achită de "job", după care iese din film la fel cum a intrat - ca "un om aflat pe un drum".

Anunţat (şi aşteptat) ca un action thriller obişnuit, Collateral dejoacă foarte devreme această aşteptare. În primul rînd, are un alt ritm - mai lent, mai meditativ. Taxiul condus de Max nu se grăbeşte (pînă spre final) şi nici n-ar avea de ce: şi Max, şi Vincent sînt oameni metodici, cu un orar bine calculat, care ştiu cît face drumul din punctul A în punctul Z (cu stopurile de la semafor cu tot). Deşi există multe momente tensionate, deşi crimele comise de Vincent, de la o adresă la alta, sînt bruşte şi brutale şi deşi există o scenă, absolut antologică, de asasinat pe ringul supraaglomerat al unui bar (o scenă "stroboscopică", dar de o precizie chirurgicală, care demonstrează strălucitor măiestria mizanscenei lui Mann), filmul dă senzaţia că alunecă, mai curînd, peste întîmplările care ţin de "action", zăbovind - în schimb - asupra psihologiilor. Şi Collateral este, de fapt, un thriller nu atît "psihologic", cît moral: va reuşi, pînă la urmă, simplul Max să convingă o maşinărie sofisticată cum este Vincent să renunţe la agenda sa de asasinate? Sau, dimpotrivă, Vincent va fi acela care-l va corupe pe Max - victima lui "colaterală" -, făcîndu-l să găsească "normală" meseria sa, să-i găsească scuze sau circumstanţe atenuante? Va deveni Max, şoferul de taxi losangelin, aidoma lui Travil Bickle, "taxi driver"-ul newyorkez din filmul omonim al lui Scorsese, la care Collateral se referă (oblic) într-o replică a mamei lui Max? O scenă se apropie periculos de această ipoteză - aceea în care Max, forţat de Vincent să se dea drept Vincent şi să stea de vorbă cu comanditarul crimelor (Javier Bardem, excelent într-un rol de 5 minute), preia întocmai manierismele şi anecdotica lui Vincent -, dar este spre cinstea lui Mann că nu cade în capcana unui determinism univoc şi că rămîne pe teritoriul aluziei şi al ambiguităţii. "Thrillerul moral" semnat de el are, de aceea, forţa aceea mult mai persuasivă care vine din amînare şi din indeterminare: ca şi Hitchcock, Mann menajează suspansul, sugerînd subversiunea şi lăsînd provocarea morală în mintea spectatorului. Iar atunci cînd, spre final, camera lui Mann se apropie cu groaza gros-planurilor de chipul ultimei victime potenţiale a lui Vincent, el reconfigurează - în spaţiul claustrofobic al unui birou - ideea de "thriller" drept confruntare (esenţializată) între două chipuri supradimensionate în cinemascop.

Collateral ar putea fi privit (şi) ca un impecabil exerciţiu formal, ce readuce cinematograful hollywoodian "de gen" la rigoarea începuturilor. Ce "vrea să spună" acel "Silver" care apare peste tot? Poate că nimic altceva decît omniprezenţa lui Vincent - ucigaşul cu păr grizonat şi costum gri - într-un film căruia-i dă cheia de contact, îi furnizează benzina şi-i asigură frîna finală. Ultimele scene au drept decor o staţie de metrou cu balustrade de nichel şi trenul însuşi - siluetă metalizată, "silver", care-şi varsă ultimii călători din noapte... Iar Vincent - "the silver man", care-a ajuns "la capătul nopţii", călător fără bagaje, iese din film cu-o ultimă replică pe buze care-i mai mult decît un simplu text: este un testament.