Lucrurile normale - Collateral

Într-o seară, la Los Angeles, taximetristul Max (Jamie Foxx) ia o clientă. Clienta (Jada Pinkett Smith) e procuror. Iniţial, pare absorbită de ea însăşi - o carieristă rece. Dar treptat, sub privirea intensă, pasionată de detalii, a regizorului Michael Mann, se creează o legătură. Max ajunge să-i spună la ce visează (la o companie de limuzine), ea îi spune de ce se teme (de un eşec dezonorant la tribunal). După cursă, personajul ei dispare din film; nu pare să joace nici un rol în intriga propriu-zisă (revine spre final, într-un rol important). Dar Mann dezvoltă această secvenţă pentru ea însăşi, o lasă să dureze de dragul legăturii dintre cei doi. Şi mai vrea ca în acest timp să ne afundăm în oraş. Încă de la început, L. A. se impune simţurilor noastre: e cald (mult portocaliu) şi totodată dur (asprimea e în ochiul camerei digitale cu care e filmat). La capătul cursei, Max s-a ales cu cartea de vizită a pasagerei. Poate o s-o sune sau poate nu - e un bărbat care preferă să viseze. Oricum, în noaptea asta nu e chiar atît de greu să fii om. Viitorul sună bine. Max mai ia un client. Clientul (Tom Cruise) se numeşte Vincent şi e ucigaş plătit. Are de făcut cinci vizite şi are nevoie de serviciile lui Max. Dacă acesta e cuminte, s-ar putea să primească 700 de dolari şi să mai şi supravieţuiască pe deasupra. Viitorul sună atît de bine!

Max e îngrozit, dar mai tare decît groaza e nevoia lui de a înţelege ce e în capul lui Vincent, cum e aia să omori cinci oameni şi să nu-ţi pese, să-ţi faci programul de vizite mortale cu lipsa de emoţie a unui agent de vînzări. Nu sînt unul dintre cinefilii care pufnesc cu dispreţ cînd aud de Tom Cruise (şi-a construit cariera cu mai mult cap, cu mai multă exigenţă decît mulţi actori mai simandicoşi), dar mărturisesc că pînă la Colateral nu mi s-a întîmplat să mă uit la faţa lui şi să-mi doresc cu pasiune să ştiu ce gîndeşte. Pare mai bătrîn şi nu surîde (cu dantura aceea care a iluminat, de pe atîtea postere, dormitoarele atîtor adolescente). Vocea lui e hîrşîită şi are autoritate, şi o foloseşte ca să-i dea lui Max explicaţii eliptice, groaznice: "Darwin... Şase miliarde de oameni... Nagasaki... Hiroşima." Vincent e opusul a tot ce a existat, timp de cîteva minute, între Max şi pasagera de dinainte, şi Max i-o spune: "Lucrurile normale, care trebuie să fie între oameni, în tine nu există." Dar Max s-a procopsit cu Vincent pentru toată noaptea, noaptea dă semne că va fi ultima din viaţa lui, iar dialogul patinează în direcţii imprevizibile. La un moment dat, cei doi încep să se plîngă de părinţii lor şi în timp ce Vincent vorbeşte despre răul pe care i l-a făcut tatăl lui, ceva - ceva normal - pare să-şi facă loc între ei. Oare Vincent îşi va dezvălui adevărata natură - copilul maltratat, zgribulit în spatele asasinului? Oare o să descopere că nu e atît de greu să fii om? Asta să fie dezlegarea enigmei sale - un clişeu? Dar Vincent rîde (dantura lui Cruise sclipeşte ca o lamă scoasă din teacă) şi spune că a glumit. Legătura cade şi enigma rămîne, iar curiozitatea morală a lui Mann, concentrată în privirea inteligentă a lui Jamie Foxx, continuă să ardă.

În fond, ce-i trebuie unui thriller ca să fie mare? O poveste sută la sută originală? Imposibil - un anumit ritual tot trebuie respectat. Situaţii în care spectatorul să se regăsească? Să fim serioşi - cînd vi s-a întîmplat ultima oară să stricaţi laptop-ul unui asasin şi, drept reparaţie, să vă înfiinţaţi în faţa angajatorilor săi şi să cereţi din nou toate informaţiile, după ce v-aţi scuzat şcolăreşte pentru pierderea lor? Nu ne regăsim într-un thriller; ne regăsim după aceea, trăgîndu-ne sufletul. Dar dacă, pe lîngă ambiţia de a ne scoate din noi înşine, thriller-ul mai are şi alte preocupări (de exemplu, curiozitatea morală a lui Colateral), acestea din urmă pot să ajungă la spectator intensificate, transformate în senzaţii tari, dotate cu o urgenţă pe care alte tipuri de dramă - mai "civilizate", mai puţin viscerale - cu greu o pot atinge. Şi de aici poate să iasă un mare thriller. Important e să nu uiţi să-l exciţi pe spectator - şi Mann nu uită: atunci cînd Vincent îşi face drum spre victima sa printre dansatorii dintr-un club şi nişte poliţişti îşi fac drum spre Max, crezînd că el e Vincent, secvenţa pare să se dezintegreze în o mie şi unu de mici detalii pregnante, dar liniile ei mari rămîn la fel de clare ca scopurile asasinului. La fel de important e să presezi cu întrebările - şi Mann presează: la un moment dat, Vincent ascultă cu admiraţie trompeta unui jazzman: oare şi el se consideră un artist, un improvizator inspirat? Apoi îi ascultă povestea, îi priveşte de aproape faţa - omul nu mai e un străin. Şi apoi îl împuşcă.