Scenariul nu ne duce pe piste false, Ion I. Ion este consecvent cu sine însuşi atunci cînd face o cerere pentru a se investiga cauza pentru care a primit această medalie, neştiind dacă a făcut fapte deosebite sau nu. Miza, în cazul acordării ei pe merit, este aceea de a-şi impresiona fiul care nu-i mai vorbeşte de 7 ani pentru că l-a denunţat la Miliţie în 1989, ca să-i împiedice plecarea în străinătate. Este bun sau rău personajul? Are tărie de caracter sau se complace în ipocrizie? Regizorul Călin Peter Netzer ne înfăţişează un om care bate drumurile pentru că nu suportă să primească o medalie pe care n-o merită. El nu se complace în ideea că "dacă am făcut războiul şi deci mi-am riscat viaţa, oricum merit o medalie, ce dacă nu pentru fapte deosebite!". Şi totuşi, cînd medalia îi este luată, Ion I. Ion îşi procură alta de la un centru de amanet, pregătindu-se astfel pentru vizita fiului lui care vine din Canada. Centrul de forţă al caracterului său începe să se descompună chiar din clipa în care primeşte felicitările de la şeful statului, Ion Iliescu, şi îi spune acestuia că l-a votat, deşi el votase cu Vadim.
Povestea atacă nevoia oamenilor de recunoaştere şi, în cazul particular al lui Ion, nevoia disperată de a recăpăta iubirea şi atenţia fiului. Această pendulare între onestitate şi ipocrizie face ca personajul să capete valenţe tragice, un biet comediant căruia un ochi îi rîde şi altul îi plînge. Victor Rebengiuc a avut şansa de a face ca acest film să capete importanţa pe care el, actorul, i-o dă. Fără paleta de emoţii care se citeşte pe faţa lui, fără monologul încărcat de vină şi de frustrări, fără gesturile şi privirile lui, tăcerea încrîncenată a soţiei (Camelia Zorlescu) ar descoperi un alt om. Ar fi fost o comedie bună să te captiveze şi să te înduioşeze, cu un scenariu legat, dar atît.
La masa festivă, dată în cinstea fiului întors din Canada, Ion pare o efigie de ceară aşezată în capul mesei în timp ce nepotul se joacă cu medalia lui. Inspiraţia regizorului a lucrat în dublu sens: pe de o parte, vorbăria veselă a vecinilor invitaţi la masă, pe de alta, tăcerea încărcată de tensiune dintre Ion şi fiul său (Mimi Brănescu), de fapt un alt fel de dialog care se strecura sub dialogul real, aşa cum copilul se strecura sub masă.
Merită amintit aici Tertium non datur, principiul după care şi Ion se ghidează. Filmul lui Lucian Pintilie în care Victor Rebengiuc apare ca general român trage după el şi Medalia de onoare în sensul că amîndouă vorbesc despre onoare, despre tăria de caracter dar şi despre iubire, fie ea una sănătoasă sau bolnavă. Cele două timbre cu capul de zimbru, atît de valoroase, aparţin unor oameni care îşi trăiesc experienţele la poluri opuse: unul îl capătă pe căi obscure, anunţate de crime şi furturi şi nu se sfieşte să-l arate la toată lumea şi să se laude cu el aşa cum te-ai lăuda cu o medalie, celălalt are timbrul moştenire de la mama lui şi îl poartă la piept ca pe un talisman preţios. Pentru el, valoarea e una sentimentală (vezi pe Radu Beligan care aruncă pe masă mîna de plastic) şi maimuţărirea ei duce la prăbuşire interioară. Aş spune că în Medalia de onoare, Ion întruchipează cele două laturi ale fiinţei umane, de aici şi proiecţia lui memorabilă în scena de final.
Medalia de onoare pare o comedie neagră dar, în fapt, are o viziune existenţialistă care îl plasează deasupra stereotipurilor, printre filmele rare şi preţioase ale cinematografiei.