Captive se inspiră liber dintr-un eveniment ce a avut loc în 2001, în Palawan şi e cunoscut sub numele de Răpirile din Dos Palamas: pe 27 mai 2001, un grup de turişti şi misionari a fost răpit de membrii unei organizaţii teroriste musulmane (numele lui Osama e pomenit la minutul 10) şi ţinut pentru răscumpărare vreme de aproximativ un an. Iniţial, Brillante Mendoza priveşte cazul cu un ochi extrem de analitic şi distant, fiind mai degrabă interesat în modul în care victimele se adaptează vieţii în captivitate (specificul acestei răpiri în grup a fost că locul detenţiei s-a schimbat de la lună la lună şi din insulă în insulă, fiind fie un spital de copii, fie o şcoală din pădure, fie jungla). După ceva vreme însă, regizorul nu rezistă tentaţiei şi intervine în spaţiul personal al subiecţilor, concentrându-se mai degrabă pe relaţiile ce se dezvoltă între cei răpiţi şi răpitori. Cum povestea nu este liniară din punct de vedere temporal, între episoadele prezentate existând elipse de pînă la câteva luni, pătrunderea în intimitatea personajelor pare bruscă şi nu implică deloc privitorul, din contra... Responsabilitatea pentru această "greşeală" nu-i revine în totalitate lui Mendoza, autorul împărţind-o frăţeşte cu protagonista sa, Isabelle Huppert, a cărei interpretare este, în cel mai bun caz, mediocră şi de-o teatralitate nejustificată într-un film realist şi dezbrăcat de orice artificii. Cu o distribuţie formată în majoritate din neprofesionişti şi actori necunoscuţi, Captive ar fi putut fi un excelent exemplu de film de cinema aflat la limita documentarului. Din păcate, Madame Huppert a înăbuşit în faşă această posibilitate.
Diaz - Don't Clean Up This Blood, pe de altă parte, face faţă cu brio acestei provocări - în ciuda unor nume destul de cunoscute (cel puţin în Italia) precum Claudio Santamaria, Elio Germano şi, de ce nu, Monica Bârlădeanu, filmul rămâne de la început până la final un ensemble piece în care personajele trec cu rândul în centrul poveştii şi-şi pasează ştafeta unii altora întru o cât mai bună înţelegere a grozăviei ce a avut loc în data de 22 iulie 2001 când, după trei zile de proteste anti summit-ul G8 ce avea loc la Genova, poliţiştii italieni au luat cu asalt o şcoală din oraş (unde, în teorie, se ascundeau huligani) şi au bătut cu o cruzime greu de descris în cuvinte aproximativ 400 de tineri şi jurnalişti, fete şi băieţi la grămadă. Partea cea mai "frumoasă" e că deşi au trecut 11 ani de atunci, vinovaţii nu au prea fost pedepsiţi (cel care a ordonat atacul a devenit şeful Serviciilor Secrete, onor Berlusconi) şi, în aproximativ 3 ani, faptele se vor prescrie.
Revenind la film, am un regret enorm că Daniele Vicari nu a avut o viziune mai precisă asupra modului în care vrea să spună, din punct de vedere cinematografic, povestea şi s-a bazat exclusiv pe cele întâmplate - evident, cu un asemenea subiect, impactul asupra spectatorilor nu are cum să nu fie masiv (s-a aplaudat frenetic, minute în şir), dar uneltele sunt cel puţin neinspirate: laitmotivul unei sticle care se sparge de caldarâm este folosit ad nauseam şi, în ciuda faptului că are un pay-off, devine repede obositor; după ce, în prima treime a filmului, naraţiunea e non-cronologică şi prezintă salturi temporale înainte şi înapoi (similar structurii din Elephant al lui Van Sant), restul e destul de liniar şi se inspiră din filme de o cu totul altă construcţie / factură precum Bloody Sunday şi Hunger. Date fiind subiectul şi actorii (în mare parte tineri şi foarte naturali), Diaz merita un regizor zdravăn...