Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Berlin, 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Berlinale 2012: 2001, It Was A Very Bad Year...


februarie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După un zbor cu escală extrem de lin şi-o sâmbătă incredibil de geroasă, ziua de duminică, 12 februarie 2012, s-a resimţit, cumva, pe dos: vremea a fost caldă, dar cele două filme bifate - Captive, al lui Brillante Mendoza, din competiţia oficială şi Diaz - Don't Clean Up This Blood, al lui Daniele Vicari, din Panorama - ne-au tras, pe rând, câte un pumn grozav în stomac. Rar s-a potrivit în vreun festival din cele umblate în ultimii ani un astfel de double-bill. Ambele filme se desfăşoară în vara anului de graţie 2001, punând în mod categoric şi definitiv începutul de mileniu 3 (să nu uităm de 9/11) sub semnul violenţei extreme manifestată, în primul rând, prin talentul extraordinar al omului de a-şi umili semenii.
 
 
Captive se inspiră liber dintr-un eveniment ce a avut loc în 2001, în Palawan şi e cunoscut sub numele de Răpirile din Dos Palamas: pe 27 mai 2001, un grup de turişti şi misionari a fost răpit de membrii unei organizaţii teroriste musulmane (numele lui Osama e pomenit la minutul 10) şi ţinut pentru răscumpărare vreme de aproximativ un an. Iniţial, Brillante Mendoza priveşte cazul cu un ochi extrem de analitic şi distant, fiind mai degrabă interesat în modul în care victimele se adaptează vieţii în captivitate (specificul acestei răpiri în grup a fost că locul detenţiei s-a schimbat de la lună la lună şi din insulă în insulă, fiind fie un spital de copii, fie o şcoală din pădure, fie jungla). După ceva vreme însă, regizorul nu rezistă tentaţiei şi intervine în spaţiul personal al subiecţilor, concentrându-se mai degrabă pe relaţiile ce se dezvoltă între cei răpiţi şi răpitori. Cum povestea nu este liniară din punct de vedere temporal, între episoadele prezentate existând elipse de pînă la câteva luni, pătrunderea în intimitatea personajelor pare bruscă şi nu implică deloc privitorul, din contra... Responsabilitatea pentru această "greşeală" nu-i revine în totalitate lui Mendoza, autorul împărţind-o frăţeşte cu protagonista sa, Isabelle Huppert, a cărei interpretare este, în cel mai bun caz, mediocră şi de-o teatralitate nejustificată într-un film realist şi dezbrăcat de orice artificii. Cu o distribuţie formată în majoritate din neprofesionişti şi actori necunoscuţi, Captive ar fi putut fi un excelent exemplu de film de cinema aflat la limita documentarului. Din păcate, Madame Huppert a înăbuşit în faşă această posibilitate.
 
 
Diaz - Don't Clean Up This Blood, pe de altă parte, face faţă cu brio acestei provocări - în ciuda unor nume destul de cunoscute (cel puţin în Italia) precum Claudio Santamaria, Elio Germano şi, de ce nu, Monica Bârlădeanu, filmul rămâne de la început până la final un ensemble piece în care personajele trec cu rândul în centrul poveştii şi-şi pasează ştafeta unii altora întru o cât mai bună înţelegere a grozăviei ce a avut loc în data de 22 iulie 2001 când, după trei zile de proteste anti summit-ul G8 ce avea loc la Genova, poliţiştii italieni au luat cu asalt o şcoală din oraş (unde, în teorie, se ascundeau huligani) şi au bătut cu o cruzime greu de descris în cuvinte aproximativ 400 de tineri şi jurnalişti, fete şi băieţi la grămadă. Partea cea mai "frumoasă" e că deşi au trecut 11 ani de atunci, vinovaţii nu au prea fost pedepsiţi (cel care a ordonat atacul a devenit şeful Serviciilor Secrete, onor Berlusconi) şi, în aproximativ 3 ani, faptele se vor prescrie.
Revenind la film, am un regret enorm că Daniele Vicari nu a avut o viziune mai precisă asupra modului în care vrea să spună, din punct de vedere cinematografic, povestea şi s-a bazat exclusiv pe cele întâmplate - evident, cu un asemenea subiect, impactul asupra spectatorilor nu are cum să nu fie masiv (s-a aplaudat frenetic, minute în şir), dar uneltele sunt cel puţin neinspirate: laitmotivul unei sticle care se sparge de caldarâm este folosit ad nauseam şi, în ciuda faptului că are un pay-off, devine repede obositor; după ce, în prima treime a filmului, naraţiunea e non-cronologică şi prezintă salturi temporale înainte şi înapoi (similar structurii din Elephant al lui Van Sant), restul e destul de liniar şi se inspiră din filme de o cu totul altă construcţie / factură precum Bloody Sunday şi Hunger. Date fiind subiectul şi actorii (în mare parte tineri şi foarte naturali), Diaz merita un regizor zdravăn...



 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin, 2012


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Codruţa Creţulescu


Alte articole

 La Festivalul Internaţional de film de la Berlin, 2012, Ioana Flora + Tony Gatlif + Juliette Binoche, Comunicat de presă
 Palmares alb/negru - Berlinala, 2012, Irina-Margareta Nistor
 Berlinale 2012: Porn Royale, Codruţa Creţulescu
 Berlinale 2012: Nimic despre Berlinale - Hugo, Codruţa Creţulescu
 Ana Ularu, noul rockstar al Berlinalei 2012, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin, 2012


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer