Despre Srdjan Dragojevic se spune că este urât de toţi regizorii sârbi mai tineri pentru că ia, întotdeauna, partea leului din finanţările de la stat. Pe de altă parte, aşa cum a spus la Q&A-ul de după premiera celui mai recent film al său, Parada, producţia a făcut deja 500 de mii de spectatori în ţara de baştină semn că, până la urmă, investiţia făcută de stat nu e tocmai scandaloasă. Iar modul în care filmul a fost primit de către cei prezenţi la Berlinală (noi am fost la una din vizionări, Dan Burlac şi Florin Barbu la cealaltă) - aplauze prelungite şi ovaţii vreme de minute bune - reprezintă un alt semn în aceeaşi direcţie. Sincer vorbind, doar un anti-talent absolut ar fi putut ruina subiectul: în 2010, gay-ii din Belgrad se decid să organizeze o paradă Gay Pride dar neonaziştii şi extremiştii de dreapta le promit o bătaie soră cu moartea. Lipsiţi de alte soluţii, gay-ii decid să apeleze la ajutorul şi paza unor foşti mercenari, fiecare dintr-o cu totul altă tabără (avem sârb, croat, bosniac şi albanez), dar cu toţii la fel de homofobi - cel puţin într-o primă fază - şi de violenţi ca cei de al căror atac trebuie să-i protejeze. Beneficiind de o paletă largă de personaje care mai de care mai colorate (în principal, şi mai ales, cele hetero) şi stropit cu mult umor de situaţie, Parada atinge apoteoza în actul trei, unde tonul se schimbă fundamental dar nu complet neaşteptat (senzaţia de "something wicked this way comes" pluteşte tot timpul în aer). În aparenţă film despre drepturile (sau, mai bine zis, despre absenţa acestora) minorităţilor sexuale din Serbia, Parada reprezintă, în fapt, o cronică a unei ţări rupte în bucăţi şi-ai cărei locuitori se simt, după atâţia ani, tot dezrădăcinaţi şi fără ţintă.
La fel ca filmul sârbesc, şi spaniolescul La chispa de la vida se joacă de-a râsu'-plânsu', doar că războiul dus de regizorul Alex de la Iglesia este cu totul diferit - aici, "răul" e reprezentat de presă / publicitari / politicieni, adică de toţi aceia a căror existenţă depinde exclusiv de cantitatea de celebritate de care au parte. Filmul preia premisa unui clasic de Billy Wilder, Ace in the Hole (aka The Big Carnival): un om este prins într-o groapă din care nu poate ieşi; lumea se strânge cât ai bate din palme încercând fie să-l ajute, fie, pur şi simplu, să caşte gura; un ziarist ştie că există o cale de ieşire din groapă dar păstrează secretul pentru că o situaţie de viaţă şi de moarte aduce infinit mai mulţi bani decât o poveste cu happy-end rapid. De la Iglesia foloseşte această premisă cu un twist pur post-modern (şi vag socialist) - victima şi profitorul lipsit de scrupule sunt una şi aceeaşi persoană, adică un publicitar şomer care întrevede în ghinionul său (a alunecat de pe o schelă şi acum are un ţăruş înfipt în creier) şansa îmbogăţirii peste noapte. Problema principală a filmului constă în numele cel mai celebru de pe afiş, Salma Hayek, a cărei capacitate de a ţine piept, interpretativ vorbind, unor actori extrem de naturali şi de talentaţi, tinde spre zero. Nicio replică pe care o rosteşte nu sună bine - e drept, misiunea ei este cumva ingrată, personajul ei fiind, cel puţin până la un anumit punct, singurul pozitiv într-o mare de ticăloşi şi lepre - iar modul în care, treptat, devine protagonistă (de unde, în prima parte a filmului, era mai degrabă un cameo) pare extrem de fals şi de forţat. Per total, LCDLV nu reuşeşte (and not for the lack of trying) să fie la fel de rău şi de dur ca anteriorul Balada triste de trompeta iar mesajul său voit pozitiv (unii oameni rămân demni când alţii devin bestii) surprinde neplăcut în cariera unui regizor care întotdeauna a iubit subversivul.