Faust - pe repeat

Am ratat primul an - 2007 - în care Faustul lui Purcărete s-a dezlănţuit în premieră în halele industriale din mărginimile Sibiului. L-am văzut abia în primăvara lui 2008, la FITS. De atunci m-am reîntors preţ de vreo 10 dăţi să îl revăd, târând după mine la grămadă prieteni şi aproape străini pe care îi momeam şuierând emfatic "după ce îl vezi o dată, ai fi în stare să faci pact cu dracul, numai să mai ajungi şi a doua oară".

Anul ăsta bifez 11 bilete cumpărate, 11 drumuri, 11 clipe de iritare când teatrofilii se îngrămădesc să prindă un scaun cu vedere bună (după câteva reprezentaţii organizatorii au ales să renunţe la locuri numerotate şi să meargă pe principiul primul venit, primul servit).

Am început să dezvolt un ritual pentru Faust. O cafea în patru culori, la orice bar subteran din centru (se începe mereu după orele 22, iar reprezentaţia FITS 2011 nu face excepţie, aşa că las loc cofeinei să îşi facă numărul şi să mă ţină trează câteva ore bune). Mers agale peste podul care te duce la hala Balanţa, unde se joacă piesa. Intrat în curtea interioară şi căutat din priviri feţe cunoscute de la reprezentaţiile anterioare (mulţi spectatori revin la Faust măcar pentru încă o reprezentaţie). Îngrămădit pentru locuri la mijloc, înspre culoarul principal. Aşteptat până când, cu tot vuietul de voci şi râsete din sală, un demon, îmbrăcat într-un impecabil costum alb, umbrit de un păianjen negru la rever, coboară pe trepte până în faţa cearşafului care ascunde scena. Oamenii încetează orice murmur şi studiază atent intrusul. Cu un râs isteric şi scurt, apucă straşnic cortina şi o smulge din încheieturi. Jocul a început.

Faţă de textul original, Purcărete a curăţat masiv, punând reflectorul aproape exclusiv asupra celor două personaje principale: Faust, medicul tentat de pactul cu diavolul în schimbul tinereţii veşnice, interpretat de actorul Ilie Gheorghe şi Mefisto, ispita androgină schiţată de Ofelia Popii, rol ce i-a adus în 2008 premiul Uniter pentru cea mai bună interpretare feminină în rol principal.

De la prima scenă - când, în odaia sa de studiu, o cămară sordidă plină de ziare şi cărţi de ştiinţă, Faust primeşte vizita lui Mefisto - , la pactul semnat de cei doi, la deschiderea decorului şi mutarea spectatorilor din gradene către spaţiul nopţii Valpurgiei, până la moartea lui Faust şi clipa resurecţiei universale, spectatorul este asediat de simboluri subtile acoperite de mirajul podelelor mişcătoare, a muzicii live şi a orgiei dezlănţuite de cei peste 100 de actori şi figuranţi.

Ăsta este farmecul teatrului lui Purcărete. Te ameţeşte. Te bulversează. Te intrigă. Te face să gândeşti. Este un spectacol în care îţi antrenezi toate simţurile.

Totul se succede cu repeziciune prin faţa ochilor - decorurile se topesc, dărâmă sau pier lăsând loc altor spaţii de poveste, muzica te înconjoară de peste tot (un cor de copii se aude din spatele spectatorilor, acordurile de chitară bass din partea opusă, de după scenă).

La un semn scurt al lui Mefisto, o invitaţie mieroasă la noaptea Valpurgiei, unde nu există păcat, ci numai plăceri, te ridici de pe scaun.

Cobori condus de figuranţi costumaţi în porci - animale în care Iisus a aruncat demonii - , prin praful săltat de scene mobile, până într-atât de aproape de actori încât, la lumina flăcărilor şi a artificiilor de pe margine, poţi vedea culoarea irisului lor.

Dacă există iad, trebuie să arate aşa cum şi l-a imaginat Purcărete - cu porci, rinoceri, demoni care zboară ras pe deasupra capului tău, muzică asurzitoare, dans drăcesc, schele învârtitoare, pe care stau cocoţaţi suflători în flăcări, peste toţi tronând Mefisto, dirijorul magnific, înţolit ca la curtea Regelui Soare, învârtindu-şi pe degete coada drăcească.

După petrecerea nopţii valpurgice, spectatorii sunt conduşi la locurile lor. Faust va muri iar Mefisto pândeşte sufletul său. Un cor de arhangheli se iţeşte auzului, cântând învierea tuturor celor morţi. Până să se dezmeticească, iadul se înaltă spre rai, iar diavolul, cuprins de singura sa frică, rămâne pe veşnicie singur.

De cate ori s-a tras cortina peste Mefisto singur, ropotele de aplauze au năvălit. Actorii au fugit şi s-au reîntors pe scena de 3 - 4 ori. La FITS 2011 au fost 5.32 minute de aplauze. Cronometrate pe ceas.

Bulucul de la intrare a fost complet inexistent la ieşire - pesemne că după o aşa viziune, oamenii uită să se grăbească.

De patru ani în care se dezlănţuie în halele sibiene, plus o escapadă la festivalul internaţional de teatru de la Edinburgh, Faust a devenit, cel puţin pentru mine, o obişnuinţă. Când spun Faust concentrez emoţia din toate ediţiile FITS de până acum, tot sufletul de teatru din vara timpurie 2011, toate căile bătute spre cetate. De multe ori mi-am programat drumul spre Sibiu astfel încât să coincidă cu programul teatrului. Nu sunt singura. Am prieteni care urmează acelaşi ritual. Conform Hotnews, 80% din cei care vin la Faust locuiesc împrăştiaţi prin toată ţara.

Mă consolează cifra asta. Mă face să cred că nu exagerez când aleg să tot repet o experienţă, în detrimentul altora noi. Îmi spun mereu singura explicaţie pe care o găsesc - Faust este ca o melodie bună. O asculţi prima dată, eşti obsedat, cauţi titlul şi versurile pe net şi apoi o pui pe repeat.