Faust, dulce Chardonnay de Purcărete

Recuperatorii de creanțe s-au mai cizelat nițel. Nu tu tăieturi de falange, nu tu violente somări repetate, nu tu trezit în toiul nopții, hârțogăraie inutilă, mailuri. Recuperatorii new-age te scot la cină în Faust, la terasa din curtea interioară, la masa de lângă cuptoare, dogoare infernală. Glumesc cu tine, te tachinează. Vă împrieteniți, așa crezi. Așa te fac să crezi. Le pasă de tine. Te întreabă de sănătate. Fac semn discret unui chelner cu cap de porc, tot de acolo, din dreptul mesei din spate. Două pahare pline pe jumătate. Chardonnay de Purcărete. Ciocniți. Cu încredere. Bei. Înghiți în sec. Mori. Semnezi? Mori. Te mai uiți odată. Ne întoarcem la cină.

Singur, în Faust. La masa din spate, de lângă cuptoare. Citești Bulgakov, trădătorule. Maestre. Aștepți Margareta. Comanzi otravă. Îți iei zborul înainte peste casele mici, vechi și dichisite ale Sibiului. În seara asta, Margareta se îmbată, știi asta. În seara asta nu mai rămâne floare, vrei asta. Tu o știi bine. Zâmbești, ești acolo deja. De dinainte să știi măcar. Dragostea e un câine venit din iad! icnește Bukowski (nu Vladimir, destul ce-ai trădat cu Bulgakov) răgușit, tradus de Sociu, pe muzică de lift de anticamera infernală. Te tai în hârtie. Îți sugi firișoarele de sânge înapoi în tine. Gust metalic, același Chardonnay. Te îmbeți trist, cânți în gând, descânți. Otrava comandată vine. Încerci să mai fii iubit o ultimă oară. Pui paiul în pahar. Apropii buzele. Aprinzi.

Ești în Faust cu gașca. Pui paiul deasupra paharului, devenit scrumieră peste Chardonnay-ul devenit licoare menită să te îmbete mai tare cu scrum. Pasezi tușind tăcut următorul fum. Faust. Șaișpe. Relaxați și tripați nu mai vede niciunul, ochii mici pe comandă, japonez ca shogunul, de două ore ești mai înțelept decât un guru, tragi bong, spliffuri, pipe, rulezi blunturi ca nebunu'. Schimbă piesa. Oamenii râd peste mese. Infernul e și aici. Infernul e peste tot. De ce e totul atât de distractiv, atât de ademenitor? De ce nu e deloc înfricoșător și e dulce ca vinul liturgic de fapt? Paradoxal. Cred că-n iad se bea vin liturgic. Sau nu că se bea-bea, poate mai degrabă se toarnă peste cazanele fumegând. Iadul e o petrecere uriașă, un fel de majorat din Petroșani unde tot vin neinvitate puhoaie de draci mai mari dimprejur, să bea pe moca.

Îmi fac valiza pentru infern. Slip. Cremă de protecție catharctică. Băutură en gros la greu. Biscuiței digestivi. Paracetamol / Nurofen Forte. Baterie externă. Iubită. O carte așa, tip album de familie. Opere I. Familia Popescu, de Cristian Popescu. O carte de superscrieri. Căști. Ceară de mustață. O carte de poezie. Nu Dragostea e un câine venit din iad. Goethe sau omologul rus? Cu papion sau fără? Gata. Închid fermoarul. Spre iad!

Hala Faust. Sala Procust în Hala Faust, nu prea îmi încap picioarele, îmi vine să mă ridic. Ține minte rândul și locul. Ține minte. Bună ziua, pompieri! Seară de poezie cu Ștefan Augustin Doinaș. O traducere impecabilă și pe monitoare. Două jihaduri, dar totuși, un singur infern. Începe. Un râs lugubru, un cearceaf alb (fie vorba între noi, un faux-început realmente nenecesar, realmente nu de calibrul reprezentației ulterioare). Maldăre de tomuri cvasi-descompuse. Un bideu mic. O oală pentru nevoi, ascunsă. Câteva bănci. O bibliotecă. Un sigiliu. Doctor Faustus (Miklós Bács). Traducerea suavă, sublimă din J.W. Goethe aparținând lui Doinaș, curgând atât de frumos și de unduios către noi. Îmi aducea aminte, metric, de Răvaș(ul) lui Păstorel Teodoreanu:
"Îți scriu, domniță, printr-un flutur
De la castelul zânelor,
În murmurul fântânelor
Sub frunze ce se scutur."

O traducere de o delicatețe nemaivăzută, poate cea mai bună alegere făcută din punct de vedere textual. Oricât de în contrast ar fi subiectul cu principiile tale, oricât de greu de digerat ar deveni, plutește peste toate admirația-mi pentru muzicalitatea nemaipomenită, bucată din Eden (ups, am voie să zic asta?).
"Ucis-am pe balaur,
De-acum e-n rândul morților
Păzitorul porților
Rodiei de aur.

Foc vărsa pe nări,
Balaurul zmeilor,
Asemeni scânteilor
Cădea sorele-n zări."

Partea întâi a spectacolului vine, antrenantă, dar anticipând un crescendo, cu niște scene de imagine fenomenale. Dărâmarea sigiliului de deasupra ușii cu suflul de foc. Traversarea scenei până în fundul dulapului de către câinele Faust, preschimbat în Mefisto tot printr-un artificiu funcțional. Scenografia e, pe lângă frumoasă, nemaipomenită, cinematică, incredibilă, vrăjită, fermecătoare, e mai ales FUNCȚIONALĂ, în cel mai adevărat sens pe care îl pot găsi acestui termen privitor la decorul unui spectacol. Faust e un exemplu de dicționar al funcționalului, un manual. Scena e o faux-scenă, spațiul e un faux-spațiu, dar nu așa cum întâlnim în tautologia mimesisului fiecărui spectacol, nu. Când zic că spațiul e un faux-spațiu, spun că actorii (în speță Mefisto, Ofelia Popii) sunt liberi (în speță e liber) să se miște orișiunde nu ți-ai putea închipui. Există trape secrete. Ieșiri care comunică foarte bine ritmic cu intrările din cu totul altă parte. O rețea subterană foarte frumos lucrată, gândită, concepută. Toate sub umbrela unui dozaj minunat al acțiunilor într-o tehnică (poate rudimentară, da, dar aparent deloc rudimentară, ba chiar fascinantă) de disimulare spațio-temporală, demitizată în banala distragere a atenției, foarte mult lucrată și aceasta din urmă. La fel cum își concepe spectacolele după lumină și umbră, regizorul Silviu Purcărete știe întotdeauna spre ce va tinde privirea spectatorului, și se joacă nemaipomenit cu intuiția asta (precisă).

Ademenire. Sincron infernal. Elasticitate. Costume schimbate halucinant prin prisma aceleiași distrageri de care vorbeam. Pact cu diavolul. Tipizate. Semnătura formală. Picătura de sânge. Promisiunea deșartă a unui sclav mundan pentru un sclav subteran. O viață de iluzii și de haos controlat. O iluzie a libertății. Șoaptele mefistofelice sunt întotdeauna dulci, răzlețe și de nerefuzat. E o întreagă știință în spate. Cunoașterea. Păcatul. Minciuna prin omisiune. Tipicul abisal al redevenirii. Omului i se va oferi întotdeauna imposibilul cel mai râvnit, imposibilul de refuzat. Iar omul va semna, crezându-se stăpân pe sine și crezând că poate să păcălească entitatea care face asta de când lumea, cu asta se hrănește, prin asta trăiește. Iubirea e drumul către infern și înapoi nu. Iar începuturile pactului sunt o desfătare mitică, o altă iluzie, cum e însăși viața.

Infernul. Nu trecem chiar prin litografiile lui Delacroix după Dante, dar cert e că amfiteatrul-schelet-pe scânduri de lemn începe să se zgâlțâie. Scaunele nu ne mai încap. Scena desprinde din sine un culoar către o altă sală, dar de data asta nu vedem un Pirandello al funcționalului, ci o continuare, chiar dacă știm că mergem puțin, apoi ne întoarcem. Și aici și de aici devine performance lucrat devised, vă explic imediat. Exodul publicului dirijat de oamenii cu capete de porci, concert live, muzica originală Vasile Șirli, orchestrație Doru Apreotesei. E un vibe nemaipomenit să incluzi un concert live în spectacol, cum face și Teatrul Mic cu Deșteptarea și trupa Firma, e o dimensiune nouă a experienței, un simț potențat, altă vibrație, totul cu scop și deznodământ, până la urmă.

Publicul devine acest supra-personaj, clasa a IV-a C a școlii gimnaziale Leorda merge astăzi în coloană în excursie pedestră spre motherfucking hell, baby. Prins de propriile reacții, la dus nu mai apuci să vezi și alte fețe. Îi strângi tare mâna iubitei tale și înaintezi în vârstă și în experiență de viață extatică pe loc, ad hoc. Nu plângi. Nu plângi tare. Îți ții lacrimile acolo sus încă neplonjate din pleoape. Așa ești tu. Plângi la frumos, of of of, vai vai vai. Plângi la muzica live din spectacole. Apuci să vezi câteva guri căscate. Toată lumea pare că știe unde merge. Așa e. Suntem dirijați de capete de porci de încredere.

Ne așezăm apoi pe niște rânduri tip amfiteatru-arenă (dar doar pe două laturi) de lemn, aici intervine și stafful intern, nevăzut, care se asigură că avem loc cu toții, mașiniști, luminiști, toți lucrează acum la vedere. Suntem un supra-personaj, ce drac... cât pe ce! Right said Fred, I'm too sexy, urmează o fuziune calculată (ibidem) între Catwalk și Cirque du Soleil, promenade de orgii, avorturi, viol, moarte, canibalism, tribalism, naștere, dans lasciv, prostituție, depravare și iluzii, tentații profane, fantezii întunecate, ascunse, secrete, gânduri citite, neortodoxe, împlinite, toate, toate, aruncate în flăcările nimicniciei după. În infern, Mefisto (Ofelia Popii) își arată adevărata înfățișare, onirică. Doctor Faustus cade în derizoriu, se încrede în toate fantasmele arătate, iubirea îl macină și golul nu îl poate umple. Profeția e pe cale să se împlinească, doctorul devine sclavul Infernului. Sclavul propriei plăceri, al propriei dureri. Mim în cutia sinelui său, devenit prea mic, prea neîncăpător. Cetatea Eterna îl cunoaște apoi pe Nero, își cunoaște ruina. Luăm foc. Luăm foc, asta se întâmplă. Fără metafore. Fire in the hole, dar ad litteram. Culoarul întoarcerii din infern nu mai e clasa a IV-a C a școlii gimnaziale Leorda, ci e mai mult o clasă terminală de liceu după vizita la primul penitenciar de maximă siguranță. Ei, iată, aici am văzut o bună bucată de devised theatre.

Te întorci din infern, de mână cu perechea cu care ai plecat, nicio metaforă nici aici, ai noroc. Ajungi printre primii înapoi la locul pe care l-ai repetat de multe ori în cap (că ți-a dat cineva spoiler, dar oricum nu a contat). Te uiți vreun sfert de oră la puhoiul întorcându-se din iad. Imagine all the people, doar că tu chiar îi vezi. Unii râd, fac o caterincă de țâțele pictate, unii sunt în transă, nu clipesc, pășesc robotic, unii tremură, unii plâng, câțiva au pareză aia a spectatorului fascinat, gură-cască, alții se uită doar în jos, ideea e că fiecare se întoarce schimbat, cu toții lucrează devised acum. Mie ăsta mi s-a părut cel mai bun moment, sincer. Adică l-am privit și l-am tratat ca pe un moment gândit să fie așa. Am fost fascinat de paradoxul de caracter veșnic aleatoriu dar controlat în parametrii aleși tot de regizor. Viață?!
Dac-oi lua și rodia,
Minunea minunilor,
Taina-nțelepciunilor,
E c-așa mi-e zodia.
Și de-a fi așa,
Eu din capul meselor
Blând voi săruta
Mâna ce-mi va da
Crăiasa crăieselor
Și domnița mea.

Nivelul de adrenalină se mai menține o vreme, încât următoarele scene sunt ridicate automat de asta. E clar. Nu există niciun final posibil cu un impact mai mare decât infernul prin care tocmai am trecut. 50 și de oameni în spate formând o masă funcțională de spectacol demn de Cirque du Soleil, cum ziceam și mai devreme. Trece adrenalina și spectacolul își capătă o simetrie frumoasă, ne calibrează înapoi la canonul-spectator, ne liniștește, ca zorii unei treziri dintr-un coșmar frumos, din care ai vrea mereu să ieși și în care ai vrea mereu să stai, culmea. Culmea a fost. Acum ne leagănă traducerea mângâioasă & mieroasă a lui Ștefan Augustin Doinaș, reiau și asta, e superbă.

Mefisto nu își primește drept sclav sufletul ademenit cu viclenie. Apare și moartea, o siluetă frumoasă tip Fabergé (dar tot așa, nu știu cât necesară pentru mine, nu are parte de aceeași introducere, de același grad de apropiere, e doar hodoronc-tronc, tam-nesam, acolo). Totuși, îmi place revelația machetei spectacolului, care ne aruncă într-o nouă gaură neagră de absurd: să dai așa pe față că totul a fost gândit și orchestrat dinainte? Să vii cu un detaliu tehnic atât de fin și să reușești să nu distrugi, ci să creezi o dimensiune aparte, plăcută? Mi se pare minunat. Și tot în partea asta au mai fost niște interacțiuni involuntare cu publicul care au adus un soi de comic bizar și încărcat de prejudecăți, dar totuși nevinovat. S-a întâmplat să iasă persoane pe părți din monologul lui Mefisto, total anapoda, dar cumva într-o sincronizare paradoxală cu sensul spuselor. Sunt atent, recunosc, și la părțile astea, îmi rămân. Am siguranța că sunt irepetabile și că, per se, vin cu viață pe lângă ceea ce a fost deja suflat. Mda, uite, moartea acolo nu îmi place, e o încheiere tip tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, dar într-o cheie mai mult burgheză decât paremiologică. Ciudățică. În fine, poate sunt doar eu. Poate m-am atașat de Doctor Faustus și de Mefisto. Poate m-am îndrăgostit de Ofelia Popii, de Miklós Bács, de ultimele fărâme de cioace funcționale și delicioase, cum e aia când doctorul nu încape în sicriu: ori are genunchii îndoiți, ori capul pe afară, dar cu toate astea, sicriul e perfect pentru diavol.

Am înțeles deplin de ce au mai fost și aplauzele vreun sfert de spectacol. Am văzut muncă-iubire. M-am dus cu o sprânceană în sus la Faustul sibian, recunosc. Are un PR incredibil, trăiește prin viu-grai, prin poveștile despre el, prin el. Am fost reticent, e adevărat. Prea auzeam că "e spectacolul care mi-a schimbat viața", că "soția mea nu putea rămâne borțoasă și am dus-o la Faust în rândul 5, locul al 3-lea și s-a însămânțat acolo prin magie", că "intri surd și orb la spectacol și ieși cu toate simțurile ascuțite 300%", că "mori și învii în public acolo, pe loc, iar femeile care nasc la Faust nasc noile genii de mâine" și câte și mai câte. Cam exagerat, am zis eu atunci. Ba deloc, zic eu acum. "Am fost în infern și m-am întors teafăr din el, de mână cu fata pe care o iubesc." Cam exagerat, o să spuneți voi. Ba deloc, zic eu acum. Habar nu am dacă ce am povestit eu pe aici se pune la temelia aia care ține spectacolul ăsta în viață peste timp, dar cam așa am fost eu la spectacol. Nu am născut miraculos. Nu știu dacă mi-a realmente schimbat viața. Dar a fost suficient de extatic ca experiență încât să spun "mi-a schimbat viața" și să nu mă poată nimeni contrazice. De ce? o să întrebați. Pentru tot ce am zis până aici. Îmi crește un căpșor de porc, las mai jos un culoar prin care să veniți să vedeți Faust la Sibiu, iată:

.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
(Nu am buget de flăcări.)