În 2025, după, iată 18 ani și peste 300 de reprezentații de la premieră (19 septembrie 2007), se spune unanim că în repertoriul teatrului românesc există două tipuri de spectacole: Faust și celelalte.
"Faust-ul vostru e uriaș. După ce ai văzut acest spectacol, nu mai există gândire, pur și simplu trebuie să-l absorbi", a declarat actorul Bill Murray după vizionarea spectacolului la FITS 2025. Este spectacolul care se joacă chiar și după 18 ani cu casa închisă - un fenomen.
Personal, sunt uimit de viața atât de lungă a acestui Faust. Un spectacol atât de longeviv nu e neapărat un lucru firesc. De multe ori eu aș fi vrut să-l oprim, dar iată că această încăpățânare de a-l continua se dovedește benefică. Mă bucur că se reia și că stârnește în continuare această reacție entuziastă, mărturisea Silviu Purcărete în 2021 într-un interviu din cadrul FITS. Aș reține de aici acel nu e neapărat un lucru firesc, afirmație care, evident, contrariază și incită în același timp.
Să fie senzația puternică de stranietate, plasticitatea imaginilor, a măștilor, a costumațiilor ca semnificanți în sine, efectele speciale - ziduri care se dărâmă, spirite ce scuipă foc, trape care descoperă cripte, diavoli atârnând pe sârmă, bucata de scenă retractabilă care deschide calea spre o altă scenă, ascunsă privirii, teatrul în teatru, ritmurile repetitive, incantatorii, de pe tărâmul celălalt, muzica hipnotică ce se aude parcă din cer, numărul foarte mare de actori implicați în spectacol, în mod cert textul, miza lui, pactul, ori poate provocarea de a sta față în față cu însuși Diavolul, acel autentic descensus ad Inferos al spectatorilor care pătrund în spatele scenei, în culisele existenței umane, urmându-l pe Faust, la braț cu Mefisto, pe tărâmul halucinant al Iadului? Ce ne fascinează, oare, atât de mult și în chip nu tocmai firesc, de atâta timp, la acest spectacol-fenomen?
Poate că n-ar mai trebui să vorbesc aici despre ceea ce știm deja, anume despre decorurile ingenioase, versatile și extrem de pline de detalii sugestive ale lui Helmut Stürmer, despre costumele Liei Manțoc, care îmbracă personajele, dar mai ales dau chip și măști Neantului întrupat pe scenă în Mefisto, despre muzica originală, creată special pentru această producție de către Vasile Șirli și orchestrată de Doru Apreotesei, despre impactul band-ului din spatele scenei, care-ți imprimă parcă în ADN ritmurile și pulsațiile live ale iadului, sau despre perspectiva grandioasă a lui Silviu Purcărete, care construiește lumi puternice cu fiecare nou spectacol. Dar ceea ce face regizorul cu marile texte ale literaturii universale este un act de re-creare, de transgresare, de îmbogățire a viziunii prin reinterpretarea textului original într-o coerență proprie, adăugând elemente de originalitate prin detalii vizuale, auditive, interpretative, generatoare de noi și revelatoare semnificații.
Eu cred că Silviu Purcărete este unul dintre acei artiști care se nasc rar. Are o lume a lui față de care am simțit și simt o atracție. Silviu Purcărete face spectacole-capodoperă. Mă recunosc în spectacolele lui. Mă ating extraordinar de mult, le simt cumva ale mele. Rezonez cu lumea și cu gândirea lui Purcărete, afirma profesorul Miklós Bács la 10 ani de la premiera lui Faust.
Încă de la început, în viziunea lui Purcărete, pactul lui Faust cu Diavolul este permis, ba mai mult, încurajat apriori chiar de către Dumnezeu. Pare că dintr-un soi de plictiseală divină, Cel Atotștiutor cere puțin spectacol nevinovat, iar miza e cu maximă încărcătură dramatică și în același timp ludică, neserioasă. Obosit de monotonia propriei ordini, Dumnezeu însuși se prinde într-un joc cu miză pe rămășag, permițând haosul și dându-i voie lui Mefisto să stârnească dezordinea ca să-și vâneze și să-și prindă prada. Iar Mefisto, ei bine și el este plictisit de propria monotonie și cade în capcana seducției supreme, anume să creeze o nouă ordine a haosului la care fusese inițial condamnat, căci, spune el, pentr-un cadavru nu ofer nimica - s-a săturat de șoricei pisica.
- Îl știi pe Faust?
- Doctorul?
- E robul meu...
- Într-adevăr, rob, smintit, o fierbere-l împinge-n zări, departe... Punem pariu? Pierdut va fi, dacă-mi veți da consimțământul să-l duc pe drumul meu. (...) Vă mulțumesc, căci nu mă prea inspiră să am doar morți tot timpul ca vecini...
- Ei bine, ai deplină-ngăduință. Smulge acest spirit din izvorul său și du-l cu tine dacă-ți stă-n putință...
- E nostim să vorbească ditamai Stăpânul atât de omenește chiar cu Dracul.
Iată aceeași ispită de a confunda atotputernicia divină cu îngăduința coparticipării. Se va descurca, oare, Mefisto de data aceasta mai bine decât întâia dată, la facerea lumii, când i s-a-ngăduit puterea? Pentru Mefisto e o ieșire din plictis, o sărbătoare competiția cu Dumnezeu, observă Ofelia Popii despre personajul său. Acest spirit ludic care îl animă se află în strânsă legătură cu natura sa de a fugi de adevăr.
Principiul de construcție al întregului spectacol, dar și al celor trei personaje esențiale este contrastul. Fiecare dintre cei trei - dumnezeu, diavol, om - adună, armonizează și esențializează o sumă de antinomii, din care cea mai vizibilă este linia de convergență dintre învingător și învins: pactul. Căci un rămășag instigă și motivează, obligă și descătușează, cere o luptă crâncenă până la capăt, dar și multă creativitate în maniera de a-ți juca miza. Pariul complică și esențializează în același timp, suprapune mentalitatea de învingător peste frica de a fi învins și invers. Purcărete montează aici o viziune, anume că lumea toată-i un teatru în care numai Dumnezeu trage cortina. Și la început, și la final, căci El este Alfa și Omega. La început El coboară din Cer îmbrăcat sobru în costum alb și cămașă neagră, descinde printre spectatori spre a le dezvălui la propriu scena, trăgând, în cântec de îngeri, pânza albă din fața ochilor privitorilor, și tot El va încheia pariul, în același cântec angelic, dar de data aceasta nevăzut, reîntors la locul său din Ceruri pentru a-și primi, ca un copil cuminte, câștigul: sufletul omului și înfrângerea diavolului.
Între aceste două momente se joacă spectacolul lumii, în care Mefisto, viclean ca o pisică, își pândește, își seduce și-și vânează șoricelul: omul. Interesant este acest joc al spionărilor succesive: Dumnezeu, piatra din capul unghiului, ochiul suprem cocoțat în vârful ierarhiei, îl pândește pe Mefisto, îl simte că ar vrea mai mult, anume puterea deplină, îi știe vina, plafonarea eternă, frustrarea. La rândul său, Mefisto, cocoțat pe dulapul din camera lui Faust îl spionează pe doctor, îl simte că tânjește după mai mult, anume după cunoașterea absolută, îi observă nemulțumirile, cedarea, sentimentul neîmplinirii și intervine, speculându-i disperarea și oferindu-i în schimbul sinuciderii pactul. Iată la ce poate folosi avantajul de a fi deasupra celuilalt!
Faust-ul lui Silviu Purcărete este așadar un pariu în pariu cu miză totală, teatru în teatru și spectacol în spectacol, o punere în abis a ludicului divin perpetuat la scară umană. Trei lumi, trei straturi interșanjabile se luptă pentru supremația cunoașterii absolute, percepută ca formă de putere supremă, deși în esență miza ultimă este, pentru toți trei, de fapt, iubirea. Sau lipsa ei.
Mefisto este inițial sus pe dulapul doctorului: spionează și mângâie pe creștet o bufniță împăiată, simbol al înțelepciunii și științei. Șoricelul e pândit, iar pisica așteaptă doar permisiunea să își intre-n rol. În costum de camuflaj, s-ar putea confunda ușor cu ucenicii bătrânului doctor. Dar cine să-l vadă? Ochii lui semiorbi, acoperiți cu tifon, îl trădează, căci vede mai degrabă oportunitatea de a-l provoca pe Cel Atotputernic. Dialogul lui Dumnezeu cu Diavolul este Cuvântul rostit, însăși lege a universalității, la care spectatorii sunt părtași. Nu și Faust, însă, care dincolo de lumescul existenței nu are ochi de văzut, nici urechi de auzit. Abia după ce Dumnezeu își încalcă propriile reguli și-i dă permisiunea lui Mefisto să-și încerce norocul cu un muritor, conversația diavolului cu omul devine posibilă, dar numai pentru victimă, nu și pentru spectatori, căci e cuvânt șoptit, suspans, mister. Ce miză, taina!
Deci, oare ce îi șușotește în spectacol Mefisto lui Faust la ureche? Ce îi promite? Care-i este schimbul?
Și în același timp, ca spectator care consumă pactul mefistofelic alături de aceste personaje, nu poți să nu te întrebi: dar Ofeliei Popii, ce promisiuni îi face, oare, personajul său? Ce pariuri cu sine și cu lumea presupune asumarea unei asemenea întrupări supraomenești, prin urmare extrem de riscante? Răspunsul îl găsim chiar în cartea actriței, Mefisto sau Măștile care îmbracă Neantul (Ed. Universității Lucian Blaga, Sibiu, 2021), un studiu atent și detaliat al procesului complex, sinuos al căutării și întrupării acestui tip special de personaj: nimicul care schimbă totul. Teatrul este pentru mine posibilitatea de a reacționa împotriva efemerului vieții.(...) Unele spectacole au fost dureroase și periculoase, întoarcerea la sine găsea un om schimbat. Experiența a adus cu sine modificări profunde în mine. Cred că e bine să te adâncești, să te cauți în cât mai multe posibilități.
Spectacolele lui Silviu Purcărete sunt în mod cert anexate spectrului valorii, dar aș îndrăzni să spun că în mod particular, Faust rămâne anexat veșniciei și memoriei colective a teatrului universal. În Faust, regizorul Silviu Purcărete s-a întrecut pe sine în crearea unei metafore uriașe. (...) Peste 80 de actori sunt metamorfozați de Lia Manțoc (costume, n.m.) în licurici, troli, lemuri, elfi, gnomi, nimfe, furii și grații, o formație cântă live rock, pe muzica (originală, creată special pentru acest spectacol, a) lui Vasile Șirli, un cor psalmodiază în latină, germană și română, ne destăinuie Miklós Bács despre spectacol.
Dar Faust se impune nu doar prin dimensiunea viziunii și longevitate, ci în mare măsură și datorită Ofeliei Popii, actrița care îmbracă Neantul în costume, măști și voci concrete, memorabile. În acest spectacol se întâlnesc trei linii majore - identitățile mefistofelice spectaculoase ale Ofeliei Popii, textul lui Goethe, de o poetică sublimă, și reinterpretarea lui ca spectacol, discursul regizoral al lui Silviu Purcărete, plecând de la marile teme din poem. Păstrând poetica originală a textului din traducerea lui Șt. A. Doinaș, scenariul spectacolului de la Sibiu surprinde patru momente esențiale din textul lui Goethe: pactul lui Faust cu Diavolul, patima lui Faust pentru Margareta, noaptea Valpurgiei și ridicarea lui Faust la Cer.
Rolul protagonistului, doctorul Faust cel ce caută absolutul, a fost interpretat timp de 10 ani (2007-2017) de regretatul Ilie Gheorghe (în onoarea căruia am ales ca fotografiile ce ilustrează acest spectacol să fie predominant dintr-o reprezentație din anul 2008, în care acesta evolua), apoi asumat de Miklós Bács (care se apropie și el de intrarea în al nouălea an), care mărturisea la preluarea rolului, în 8-9 aprilie 2017: Iată că au trecut zece ani și sunt convins că spectacolul va fascina în continuare. Dovadă că teatrul, oricât ar fi de efemere lucrurile de valoare, rezistă. Când a trebuit să preiau rolul, am văzut de foarte multe ori imprimarea spectacolului, pentru că timpul era foarte scurt, pentru că mi-am dorit foarte mult să nu trădez o anumită linie pe care el (Ilie Gheorghe, n.m.) și Silviu Purcărete deja o formaseră. De la început a fost un pariu foarte greu, pentru că nu poți să imiți o creație ca aceea a lui Ilie Gheorghe.
Și totuși, dincolo de Faust, Mefisto este de fapt personajul fascinat din această creație teatrală, înfricoșător prin complexitatea lui, o provocare care te poate doborî: Mefistofeles, spiritul ce neagă.
Ofelia Popii are acest dar remarcabil de a găsi ipostazele, vocile, măștile, contradicțiile interioare ale lui Mefisto. Ea nu compune o esență a răului, un personaj abscons, fantastic sau o închipuire a unei minți bolnave, avide de cunoaștere, ci o identitate atât de complexă încât seduce și sperie prin verosimilul său. Actrița dă trup și personalitate unui Mefisto ludic, inteligent și jucăuș, a cărui putere stă într-o totală cunoaștere a naturii umane. Diavolul Ofeliei este atât de familiar, dar impalpabil totuși, așa de accesibil încât îl poți întâlni oriunde. E la vedere și în același timp ascuns, parșiv, alunecos. Un spirit bătrân de când universul, existând de la începuturile lumii, încât are la dispoziție o veșnicie să se plictisească de rutina propriei condiții demonice. Dar în același timp un Diavol vioi, curios, versatil, într-o continuă desfășurare de ipostaze, provocându-l pe Dumnezeu, dar și pe om, punând prinsoare cu el însuși că va câștiga.
Faust: Cine ești?
Mefisto: Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!
Faust: Îți spui o parte, însă îmi stai întreg nainte?
Mefisto: O parte-a beznei, care Lumina și-a născut.
Faust: Acum descopăr nobila-ți chemare!
Cum tu nu poți în mare să nimicești nimic
Încerci de data-aceasta-n mic.
Mefisto: Da, recunosc, isprava nu-i prea mare. (...)
Acest mic spârc de lume repulsivă
Rămâne-n fața mea de neatins. (...)
Cât despre om și fiare, răsadul blestemat,
Oricât aș vrea să-i vatăm, ei tot scapă:
Pe câți de-a lungul vremii nu i-am băgat în groapă!
De n-aș avea-n văpaie lăcaș pentru-a petrece
N-aș mai găsi niciunde un colțișor al meu.
(...)
Sper să ne înțelegem bine este semnătura unui Diavol care își pune toate speranțele în om. Omul, la rândul lui, își va semna speranțele cu sânge.
Starea originară din care izvorăște monologul este momentul căderii din Rai, al despărțirii de Întreg, de Divinitate, ceea ce lasă în Mefisto urme adânci de frustrare, ură, anxietate, durere, neputință, abandon. El vede în Faust ocazia perfectă să răstoarne cumva această condamnare pe vecie, așa încât personajul își joacă aici cartea sincerității, a vulnerabilizării sale în raport cu umanul și divinul. În timp ce omul suferă cu adevărat, diavolul poate imita cu maximă credibilitate o suferință, o problemă, constată actrița. Așa încât Mefisto trebuie să-și joace cât mai bine măștile, fiindcă dorește să câștige pariul, să răstoarne ordinea actuală a lucrurilor, sperând că astfel totul se va întoarce în haosul primordial, din care să purceadă înc-o dată. O a doua șansă ca s-o poată lua de la capăt, cui nu i-ar prinde bine?
Ofelia Popii construiește deci un diavol umanizat, încărcat cu voință creatoare și spirit ludic, dar și cu vulnerabilități umane și speranța de a-și îndrepta greșeala primordială, schimbând cumva destinul, condamnarea la cădere veșnică. În asta rezidă de fapt măsura talentului Ofeliei Popii, în ușurința de a trece prin stări. E ca și cum ar pendula între multiple corpuri, măști, identități, voci și chipuri. Ceea ce presupune o muncă enormă, multă intuiție și extraordinare căutări în compoziția personajului său.
De fapt, chiar asta face, se transformă și își umanizează continuu personajul.
Iar finalul este în acest sens momentul cel mai relevant, mai încărcat de dramatism și sensibilitate, cu atât mai mult cu cât umanizarea diavolului succede rugăciunea ultimă a omului orbit după revelația coparticipării la cunoașterea universală: Atunci aș zice clipei care-aleargă / Oprește-te, că prea frumoasă ești.
Dar lângă Faust, nu clipa se oprește, ci Lipsa, Datoria, Grija și Nevoia, în haine negre, cu fețe albe și staturi alungite. Se-apropie o soră, se apropie Moartea, anunță ele. Și Moartea (Pali Vecsei) se ivește. Cine ești? Sunt cea din fața ta. Iar clipa din urmă îl desprinde să se poată privi de sus, căci macheta sălii de spectacol înfățișează până la detaliu lumile lui Faust, cu tot cu Faust care se ține chiar pe sine în palmă, înțelegând ce mogâldeață insignifiantă și sfărâmicioasă este în final omul. Lipsa, Datoria, Grija și Nevoia îi vor închide ochii, lipindu-i, ca pe niște răni, cu fâșii de leucoplast: Oamenii toată viața lor sînt orbi. Tu, Faust, fii acum, la urmă!, iar Faust e sărutat de Moarte pe tâmplă.
Pentru Faust, prețul ultim al vieții este cunoașterea; pentru Mefisto, iubirea. Și fiecare dintre ei va primi în clipa finală ceea ce și-a dorit: doctorul, ceea ce mulți muritori ar vrea să dețină - iluzia supremei cunoașteri, iar Mefisto, ceea ce niciun diavol nu va avea vreodată - iluzia supremei iubiri.
Ridicării în sublim îi corespunde acum căderea totală: A căzut! S-a săvârșit! strigă Mefisto îmbătat de victorie. Dar Faust nu încape în sicriu și acesta e primul semn al ratării victoriei. Mefisto își ascunde iritarea prin atitudinea jucăușă, căci momentul succesului nu trebuie știrbit. Cu diavolii alături, așteptând să-nhațe sufletul celui săvârșit, îl năpădesc îngerii. Cântecul lor, hipnotic, recurent în spectacol, este arma fină, delicată, prin care Dumnezeu își înfrânge oponentul. Mefisto se lasă sedus de iubire, dar o exprimă ca furie, se repede spre nimburile celeste, dar se întoarce doar cu pene și puf de îngeri în pumn, este răscolit de senzația îndrăgostirii pentru care nu este inițiat, așa că își transferă, prin monolog, preaplinul din el asupra publicului: îndrăgostirea de îngerii-spectatori îi fură mințile și-i deturnează vigilența.
Cât de mare poate fi puterea iubirii încât și doar gândul că s-ar putea îndrăgosti îl amețește ca o vrajă pe Mefisto? Aceasta este imaginea proiectată în viitor: recâștigarea locului alături de îngeri în Rai. Cum aș putea obține acest lucru dacă nu revenind la starea de înger de dinaintea căderii, aceea în care cunosc iubirea?, se întreabă în studiul său aprofundat Ofelia Popii. Astfel, monologul final nu este doar despre Mefisto, ci despre fiecare dintre noi. Iar când realitatea îi arată lui Mefisto că nu poate fi iubit, când se vede pe sine și limitele sale, suferința lui provoacă empatie în rândul spectatorilor, căci el este ca orice om care a iubit pentru o clipă și a fost respins. A fost păcălit, deci. Pentru că este mult prea mic în trufia lui? Sau mai degrabă pentru că, în final, iubirea și iertarea guvernează:
Nu mică pare-ntr-adevăr sminteala
Care la urmă i-a venit de hac.
Deși Mefisto ar fi trebuit să-i ofere doctorului cunoașterea supremă, ceea ce n-a putut Dumnezeu să-l învețe pe Diavol îl va învăța Omul, anume cele mai valoroase lecții i le dă Faust, pentru că îl învață care-i sunt limitele: căderea din grațiile divine, vinovăția, frica de a descoperi cine este de fapt, lipsa iubirii și a dumnezeirii, dar și timpul, mai ales timpul, granițele unei finite vieți: Mefisto nu este supus timpului, dar Faust este și astfel, prin limitarea în timp a unui partener, jocul câștigă o regulă importantă. Prin Faust, Mefisto ajunge să cunoască limita timpului, a vieții, intuiește excepțional Ofelia Popii în procesul căutării personajului său.
De fapt, Mefisto nu vine la Faust pentru confruntări, ci pentru colaborare. Și ideea aceasta se simte puternic de-a lungul spectacolului. Iar munca asiduă a Diavolului pentru câștig este pe alocuri epuizantă și înduioșătoare. Ofelia are marele dar de a își face publicul părtaș întru empatie la personajul său. Îi asimilezi efortul, îi simți în stomac râsul, vocile, ghidușiile, tonalitățile, nuanțele, controlul respirației, gâfâielile, gâjâitul animalic, erotic, spasmele, sufocarea: Simt textul lui Mefisto ca pe o armă vie, ca pe o entitate (...), vorbele se răspândesc în jur ca o boală, ca un virus.
Ingerată și metabolizată visceral, fiecare clipă din spectacol aduce tensiuni, încordare, îți pulsează în piept, îi simți vibrația în plexul solar, te ia de mână și te duce cu sine într-o experiență profundă, suprasenzorială despre cunoaștere, credință, durere și iubire, undeva, la granița dintre Cer, pământ și Iad. Și faci un pact, acela că ai să revii.
(foto: Scott Eastman, Sebastian Marcovici)
Galeria foto a spectacolului, în versiunea inițială - cea cu Ilie Gheorghe -, realizată de către Scott Eastman, o găsiți aici.