În căutarea simplităţii - Copie conforme

V-ar plăcea, domnilor, să petreceţi o dimineaţă cu Juliette Binoche? Să vă treziţi invitaţi la magazinul ei de antichităţi, undeva în Toscana, apoi la o plimbare cu maşina şi la o cafea? Doamnelor, aţi vrea să vă satisfaceţi fantezia îndrăgostirii la prima vedere de o persoană carismatică, misterioasă şi sofisticată? Filmul lui Kiarostami pare să vă ofere toate astea. Dar dacă totul e doar o copie? Conformă cu originalul, dar totuşi copie.

Juliette (să-i spunem aşa personajului interpretat excelent de Juliette Binoche) este atrasă de James, un scriitor britanic aflat în Italia să-şi promoveze cartea intitulată chiar Copie conforme. O carte a cărei principală premiză este că o copie bună e la fel de valoroasă ca originalul. Obsesia noastră pentru original, spune autorul, este în esenţă o încercare de a redobândi simplitatea. Originalele suntem, în ultimă instanţă, chiar noi, cu vieţile noastre banale dar unice. Modelul care a pozat pentru Mona Lisa este originalul iar tabloul doar o copie a frumuseţii ei. Arta, reprezentarea, vorbele şi ifosele noastre au complicat totul. Au alterat totul. O sticlă de Coca Cola expusă la muzeu este o copie investită cu semnificaţie. Totuşi, când ne e sete, într-o călduroasă zi de vară, preferăm sticla muzeificată sau pe cea din frigider? În concluzie, fericiţi cei simpli, cei care ştiu să se bucure de lucrurile mărunte ale vieţii.

Dar protagoniştii noştri nu sunt persoane simple. Dovadă discuţia lor pe tema conflictului dintre original şi copie, discuţie lungă cât o plimbare până la Lucignano. Cei familiarizaţi cu stilul lui Kiarostami nu vor fi surprinşi să regăsească lunga şi ritualica plimbare cu maşina, de data aceasta printre colinele verzi ale Toscanei, cu lanurile ei însorite şi chiparoşii plantaţi pe marginea drumului. Aceeaşi unduire a peisajului, dar îndulcit, patinat, învechit, toscan.

Totuşi, ce e cu adevărat special în acest sat medieval aflat la capătul călătoriei? Ei bine, aici se "copiază" nunţi. Se multiplică şi imortalizează fericirea şi speranţa iniţială a cuplurilor, ezitările lor înainte de a spune "da", zâmbetul idiot şi încrezător al celor care nu ştiu ce-i aşteaptă. Totul din cauza unui copac de nuntă, o tradiţie locală aducătoare de noroc şi de turişti.

Altminteri un loc pitoresc, cu muzeele şi bisericile lui, cafenele turistice şi străduţe în pantă. Nimic spectaculos, doar spaţiu larg şi generos pentru ca personajele să se dezvolte într-un ritm firesc. Iar măiestria lui Kiarostami stă tocmai în răbdarea cu care-şi urmăreşte personajele, în ritmul incantatoriu pe care-l imprimă călătoriei celor doi.

În film, de unde până la un moment dat totul pare o discuţie fără miză, schimbarea survine pe nesimţite la o ceaşca de cafea. Atunci când James iese din cafenea pentru a vorbi la telefonul mobil (gest ritual al personajelor lui Kiarostami), o chelneriţă amestecă borcanele şi-i consideră pe cei doi un cuplu.

Juliette acceptă jocul şi astfel James se întoarce în cafenea doar ca să bea o cafea reîncălzită şi amară ca 15 ani de căsnicie. Se făcea, sau poate era adevărat, că avea o nevastă şi un copil, că în anii din urmă fusese mai tot timpul pe drumuri şi petrecuse mult prea puţin timp alături de familie. În plus, cu o zi înainte, adormise nepermis de devreme chiar în noaptea aniversării căsătoriei.

Fantezia se transformă în coşmar. Frumoasa şi misterioasa necunoscută devine, pe negândite, mult prea familiara nevastă. Cu reproşurile şi fiţele ei. "Nu mă mai vezi, nu mă mai iubeşti". James nu se lasă nici el mai prejos. Trebuie să contraatace ca să nu fie luat de fraier. După 15 ani ar trebui să ştie pe ce butoane să apese ca s-o facă să plângă. Şi o face. Pentru că, în mod paradoxal, dacă poate s-o rănească înseamnă că încă îi pasă de el, că indiferenţa nu s-a instalat între ei.

Jocul de rol al celor doi demonstrează că oamenii au esenţialmente aceleaşi nevoi, simple ce-i drept, că suntem toţi copii ale unui original aflat altundeva, într-o lume ideală, simplificată. Suntem, aşa cum spune James, simple replici ale ADN-ului originar. Sau, continuînd gândul lui Platon, copii ale ideii de om. Într-o relaţie de jumătate de zi sau de cincisprezece ani tânjim în mod egal după libertate şi ocrotire. Am vrea să fim remarcaţi şi iubiţi pentru unicitatea noastră dar suntem prea încarceraţi în propriul eu ca să fim receptivi la nevoile celuilalt. Lipsa de comunicare şi de implicare par un dat al vieţii de cuplu. Relaţiile efemere, se dovedeşte, nu strălucesc nici ele la acest capitol.

Cuplul-copie, cel format de James şi Juliette, reface itinerariul romantic al unui cuplu pe care-l bănuim real (Juliette şi soţul ei) şi pe parcurs se (re)defineşte permanent, atât prin raportare la temătoarele cupluri aflate la început de drum, cât şi la cele sudate. Ce-i ţine pe doi bătrâni împreună, ce i-a ajutat să treacă prin nenumăratele încercări ale vieţii în doi? Grija pentru celălalt şi atenţia la schimbare, spune James. Un astfel de personaj vârstnic îi sugerează la un moment dat că toate problemele soţiei ar putea fi rezolvate prin gestul tandru de a-i atinge mâna şi a o cuprinde ocrotitor pe după umeri. Un simplu gest ar putea şterge toate gândurile negre, frământările şi vorbele tăioase rostite între ei. Dar "e complicat să fii simplu".

Periplul romantic al celor doi se termină într-o cameră de hotel, acolo unde se presupune că a început totul, cu multă vreme în urmă. Dacă ar fi mai toleranţi cu greşelile celuilalt, dacă ar rămâne împreună ar fi, poate, mai fericiţi. Cu siguranţă mai puţin singuri. Ochii ei spun că se poate. Ai lui că e prea târziu. E opt, el are un tren la nouă. Se îndreaptă deja către altă necunoscută, altă copie. Oricum, originalul e în altă parte. Departe.