Copie conforme are în distribuţie doi actori, Juliette Binoche (Ea) şi William Shimell (James Miller), a căror relaţie evoluează pe parcusul unei plimbări prin orăşelul italian Lucignano. Filmul aminteşte de Before Sunrise / Before Sunset (2004, r. Richard Linklater) sau de dialogul din Ma Nuit chez Maud (1969, r. Eric Rohmer). Totuşi, se distinge de acestea prin propria sa originalitate, ce constă în felul autorului de a se apropia de personaje şi a le oferi o partitură variată de stări emoţionale. Abbas Kiarostami nu urmăreşte doar o evoluţie a unei relaţii, ci face o radiografie firească a mai multor etape ale unei legături amoroase: flirturi de început, confortul dialogului între vechi prieteni, reproşuri trecute sau amintiri uitate şi rememorate. Camera priveşte toate aceste schimburi de replici de foarte aproape, de cele mai multe ori filmând actorii la prim-planuri foarte strânse, reuşind astfel să creeze intimitate între cei doi şi peliculă.
Abbas Kiarostami nu spune exact ce s-a întâmplat între cei doi protagonişti. Trecutul e ascuns şi nu pentru că ar fi un mister pe care publicul este invitat să-l ghicească, ci efectiv pentru că el nu contează; dacă o copie perfectă este la fel de bună precum originalul, atunci de ce ar mai conta adevărul despre provenienţa ei? Prin urmare, atât timp cât dialogul şi momentele evocate sunt veridice, ce importanţă mai are dacă ei doar se joacă? Ce mai contează dacă ea joacă un rol sau dacă însuşi personajul interpreteză o persoană fictivă? O interpretare teoretică a temei ar fi prea artificială pentru un film atât de natural şi firesc precum Copie conforme, care are un mesaj la fel de clar şi de simplu. Mai mult decât o invitaţie la a polemiza pe tema originalului, filmul este o provocare la a ne bucura de simplitatea, de frumuseţea a ceea ce avem în faţa ochilor, de trăirile sincere ale Juliettei Binoche, fără a mai analiza dacă este real sau ficţiune. Regizorul punctează diferenţa dintre naturaleţea ei în a-şi exterioriza sentimentele şi stângăcia gesturilor lui, demonstrând că Ea, deşi o copie, deoarece imită emoţii din amintiri, devine una cu peisajul, pe când El este pe jumătate în film, pe jumătate în realitate.
De altfel, filmul nu este în nici un moment o schemă a unei reguli generale de tipul 1+1=2. Fiecare element al ecuaţiei joacă un rol dramatic în scenariu, la fel cum fiecare replică ce ascunde un argument legat de disputa copie-original dezvăluie o altă dimensiune a vieţii conjugale a cuplului care se joacă de-a căsnicia. Spre exemplu, prin stângăcia de care se face vinovat James Miller (sau William Shimell), se construieşte o altă dimensiune a personajului, aceea a soţului care se simte vinovat, dar nu ştie cum să se scuze; emoţia îi maschează stângăcia când, sfătuit de un turist, o cuprinde de după umeri pe Ea pentru ca neînţelegerile să dispară.