decembrie 2010
Harry Potter and the Deathly Hallows: Part I & II
Acum mai mulţi ani, scriam că îmi place seria Harry Potter. Asta se întâmpla după ce văzusem Harry Potter and the Prisoner of Azkaban, ecranizarea semnată de mexicanul Alfonso Cuarón. Privind în urmă, aş spune că filmul lui Cuarón a fost un punct de cotitură în universul creat de scriitoarea britanică J.K. Rowling - acela în care aerul uşurel-şcolăresc-intim care părea, în acelaşi timp, şi o amânare continuă a "ceva întunecat", a devenit din ce în ce mai rarefiat şi a cedat locul unuia mai "serios", caracteristic nu atât romanelor de Charles Dickens, cât mai mult poveştilor britanice gotice. ... Prisoner of Azkaban se descurca mai mult decât onorabil pe ambele tonuri. Sentimentul pe care îl degaja era acela al primului contact al unui copil cu lumea adevărată (fireşte, nu în sensul literal): copiii erau atacaţi în primul act al filmului (parte de regulă convenţională, de încălzire în faţa focului), apoi spre final asistau neputincioşi la moartea unui hipogrif, chiar dacă, printr-o încântătoare invenţie narativă, se întorceau în timp şi îl salvau.

Au mai fost nişte Harry Potter-uri bunuţe - primele două, regizate de Chris Columbus (Harry Potter and the Sorcerer's Stone şi Harry Potter and the Chamber of Secrets). Acelea erau fix la gura sobei şi nu îndrăzneau nici măcar să deschidă uşa dinspre curte. Nimic nu tulbura senzaţia de foc care mocneşte în şemineu, nici confruntările cu trăsături de joc video (vezi jocul de şah din Sorcerer's Stone), nici apariţiile ascunse ale lordului Voldemort. E plăcut să stai la o asemenea căldurică însă, cel mai important, nu sunt nişte filme leneşe şi îţi oferă destule de reţinut: primul cu ale sale scări mobile şi tablouri animate, al doilea cu mătrăgunile ţipătoare, tarantulele uriaşe şi Phoenix-ul din final. Amândouă "te pregăteau", şi o făceau aşa cum trebuie: te îmbrăcau cu câteva pături groase la care trebuia să renunţi una câte una, cu fiecare film.

Tot ce a urmat începând cu Goblet of Fire a fost mai degrabă prost (o spune cineva care nu a citit cărţile şi, cu tot respectul, nici nu intenţionează s-o facă). Micile invenţii ale scriitoarei (precum cele de mai sus) au continuat, dar au încetat să mai surprindă. Mai rău, se înghesuiau pe ecran cu fiecare nou film şi, la un moment dat, se anulau reciproc. Este un pericol care pândeşte orice serie ce se anunţă a fi de mai mult de 3 episoade, te forţează să "vii cu mai mult" (cantitativ şi calitativ), dar realizatorii s-au aşezat comfortabil în scaun şi au rămas aşa până au devenit nişte couch potatoes. "Seriozitatea" pe care au propus-o în schimb, chiar dacă nu a devenit grandilocventă, a fost cam găunoasă. Pe măsură ce apropiaţii lui Potter au început să moară (mai întâi un prieten bun, apoi singura sa rudă, apoi figura sa paternă, profesorul Dumbledore), necazurile sale de adolescenţă au început să bată spre telenovelă (care, ca gen, e şi ea "serioasă"). Or, dacă prin seriozitate ar trebui să acceptăm de la Harry care dezvoltă o pasiune pentru o altă adolescentă de la Hogwarts, la Hermione care devine geloasă sau la frustrarea lui Ron care îi simte gelozia, eu, unul, mai bine mă lipsesc. Iar răposaţii domni Diggory şi Black sunt nişte figuri şterse, rătăcite în cel puţin 150 de minute de film, astfel încât nu ştiu cât şi de ce ar trebui să le plâng moartea.

The Deathly Hollows este o urmare a tradiţiei Potter corcită cu tradiţia Hollywood, care spun, în principiu, următoarele: spectacolul trebuie să fie şi mai serios; nu avem voie să înghiţim mai puţin de două ore şi jumătate de film; de ce să câştigi un dolar muncind cinstit şi ca lumea, când eşti plătit la oră şi deci poţi câştiga doi muncind pe jumătate? Cine e de acord cu aceste principii va fi mulţumit de această primă parte (din două) care ar trebui să pregătească deznodământul seriei. Va agrea, probabil, menţinerea cu înverşunare a spectacolului, pe majoritatea duratei sale, doar între cele 3 personaje principale, fugind printr-o întinsă pustietate. Va chicoti şi la deja obişnuitele glumiţe marca Rowling (de data aceasta, avem ocazia să-l vedem pe Potter îmbrăcat în femeie). Va plânge atunci când i se va cere să jelească un spiriduş pe nume Dobby.

Cei ce vor mai mult vor rămâne dezamăgiţi. În primul rând, cartea pesemne nu avea destulă substanţă pentru două părţi, ceea ce se vede după burţile filmului. În al doilea rând, pentru că intriga e o mare peltea care se tot dilată. La un moment dat, recunosc că am clacat şi eu şi am renunţat să mai urmăresc mulţimea de nume, personaje secundare şi istoricul lor mai mult sau mai puţin comun. E jenant să reduci grosul acţiunii la un joc de-a şoarecele şi pisica prin păduri, după ce ai amânat atât de mult conflictul şi i-ai pregătit pe toţi pentru ceva "măreţ". Iar scene de acţiune precum cea din cafenea, echivalentul cu baghete magice a unei răfuieli cu pistoale, nu funcţionează, fie şi din motive de consecvenţă. Şi în al treilea rând, pentru că e inacceptabil să strecori un talisman pe post de inel care "scoate la suprafaţă răul din tine" şi să-i zici Harry Potter în loc de Lord of the Rings, mai ales de la o serie ce se mândreşte prin inventivitate.

Şi cum rămâne cu personajele centrale, care se prezintă în continuare pure şi pline de acea credinţă încă copilăroasă în binele care trebuie să învingă răul? Ele şi-au pierdut demult inocenţa, şi asta datorită actorilor, pe care pur şi simplu nu îi mai ajută fizicul de tineri ce deja păşesc în al doilea deceniu de viaţă, însă, cu sau fără ei (Daniel Radcliffe, Emma Watson şi Rupert Grint), acest Harry Potter ar fi la fel de anemic.

*** Sesizări şi reclamaţii: [email protected]:)


Regia: David Yates Cu: Daniel Radcliffe, Emma Watson, Rupert Grint, Alan Rickman, Ralph Fiennes, Helena Bonham Carter, Bill Nighy, Richard Griffiths, Julie Walters

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus