FilmReporter.ro / iulie 2011
Harry Potter and the Deathly Hallows: Part I & II
Unul din motivele pentru care nu îmi plăcuseră ultimele părţi ale seriei Harry Potter este similar cu motivul pentru care nu îmi plăcuse prea mult nici The Dark Knight, şi anume invitaţia insistentă să luăm totul "în serios". Dar cât de serios ar trebui (sau ai putea) să fii la povestea unui copil vrăjitor cu ochelari care învaţă magia la o şcoală englezească numită Hogwarts? Farmecul unui basm constă în abilitatea cu care îmbracă nişte idei şi teme destul de sinistre într-o manieră care să le ascundă, cumva, adevărata lor amploare, să le ţină la o anumită distanţă de un ochi obişnuit să le observe într-un mediu "realist". Doamne fereşte, nu sunt genul care să susţină, în general, asemenea convenţii, dar poate că îşi au prea bine rolul lor (scriitorii englezi clasici o ştiau): această joacă cu aparenţele sporeşte puterea de fascinaţie a unei poveşti fantastice.

Dar producătorii ultimelor părţi ale seriei începuseră să bage haiduceşte: decese tragice care îşi lăsau personajele din ce în ce mai deznădăjduite (ca să fim înţeleşi, nu prezenţa morţii într-un basm precum Harry Potter o găsesc greşită, ci stilul în care e îndesată cu lopata), o intrigă ameţită şi ameţitoare (eu, neataşat cine ştie ce de universul Potter, recunosc că nu mai ţineam minte ce-s alea Horcrux-uri sau măcar talismanele din titlu, dar slavă Domnului cu o prietenă mai vigilentă), platitudini despre maturizare şi complicaţii sentimentale telenovelistice. Desigur că cei pasionaţi de literatura fantastică (nu neapărat cea englezească) vor recunoaşte multe elemente din alte romane (elemente mai mult sau mai puţin subtil integrate de regizorul ultimelor capitole, David Yates), dar şi ce-i cu asta, până la urmă? Aş zice că prezenţa lor face filmele cu Harry Potter mai "aristocratice", mai educat-britanice, nu neapărat mai bune.

Cei ce au găsit asemenea urme de rafinament în prima parte din ... Deathly Hallows probabil vor fi dezamăgiţi de întorsătura pur-aventuristică a celei de-a doua, deşi aceasta este considerabil mai bună, din mai multe motive. Forţată cumva şi de anumite convenţii ale genului "epic" (mă refer la accepţiunea modernă, hollywood-izată, de poveste-amplă-cu-multe-personaje) şi în special de aceea că trebuie să existe un moment de climax în care binele înfruntă răul (de regulă, într-o bătălie), povestea se uşurează de multe bla-bla-uri ale episoadelor precedente, precum şi de grandilocvenţa la care acestea din urmă ajunseseră. Apoi, ar fi scenele de acţiune propriu-zise. Bătălia din Harry Potter este bună nu doar din punct de vedere al tehnicii regizorale (care se descurcă admirabil cu alternanţa planurilor largi cu cele strânse, cu montajul paralel şi altele), ci mai ales pentru că nu are literalismul acela acela plicticos al trilogiei The Lord of the Rings, în care erau folosite nişte mijloacele perfect realiste (catapulte, arcuri, săgeţi cu flăcări, săbii etc), defamiliarizate puţin doar de faptul că oamenii se înfruntau cu nişte creaturi (orci-şi-ce-naiba-mai-erau-pe-acolo). Una din cele mai încântătoare invenţii ale realizatorilor, "scutul" care protejează şcoala (inamicii, odată trecuţi prin el, pur şi simplu dispar), prilejuieşte o excelentă glumă pe seama unui student: prea încrezător în protecţia scutului el îi provoacă pe soldaţii lui Voldemort, în genul "ha-ha-nu-puteţi-să-mă-prindeţi!", situaţia schimbându-se când scutul cade pe neaşteptate. Chiar şi eroismele, de data aceasta, au o latură umoristică - vezi momentul în care un elev nu prea talentat îndrăzneşte să îl înfrunte pe un Voldemort dezamăgit de faptul că tocmai un asemenea personaj se gândeşte să se alăture armatei sale. Cam despre asta ar trebui să fie marile momente epice: despre umor şi recuzită fantastică, nu despre realism şi platitudini "serioase".

Dar cel mai bun argument pe care îl pot oferi în favoarea lui ... Deathly Hallows Part II este Ralph Fiennes. Adevărul e că nu-i uşor să fii expresiv şi să degajezi o anumită vulnerabilitate şi teamă în spatele unui machiaj ce te face să arăţi ca o şopârlă vineţie. Episoadele precedente nu i-au oferit lui Fiennes mult loc de manevrare - trebuia pur şi simplu să "fie rău". Acum, cu un scenariu mai generos, ce încearcă să îşi umanizeze puţin personajul negativ, Fiennes reuşeşte unul din cele mai bune roluri de villains. Desigur că această idee de a-ţi umaniza personajul negativ nu e neapărat nouă, dar există unele momente care depind total de actor, iar acesta le saltă enorm. Cel mai strălucit este cel în care Voldemort şi armata sa vin la Hogwarts ca să informeze rezistenţa că Potter e mort şi orice împotrivire este de-acum inutilă: Fiennes face un spectacol mai degrabă de bucurie şi uşurare sălbatice decât de tactici ameninţătoare, în timp ce faţa îi rămâne blocată într-o expresie de triumf nestăvilit, care desigur ascunsese o imensă îndoială.

Acestea fiind zise, ca să savuraţi filmul în întregime (ceea ce recunosc că eu nu am putut) este bine să nu vă puneţi prea multe întrebări (de ce şi-ar crea cineva Horcrux-uri în care să-şi adăpostească sufletul şi apoi să le ascundă în locuri "secrete", ce se întâmplă mai precis atunci când ele sunt distruse, cum a fost Potter capabil să învie etc etc etc), să săriţi peste momentele de melodramă (chit că e mai elevată decât de obicei) şi să go with the flow. Indiferent dacă face sau nu dreptate cărţii, acest ultim episod al seriei este cel puţin decent.
 
*** Sesizări şi reclamaţii: [email protected] :)

Regia: David Yates Cu: Daniel Radcliffe, Emma Watson, Rupert Grint, Alan Rickman, Ralph Fiennes, Helena Bonham Carter, Bill Nighy, Richard Griffiths, Julie Walters

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus