Dilema Veche / decembrie 2010
Harry Potter and the Deathly Hallows: Part I & II
Ca multe alte produse culturale de megasucces, seria de cărţi şi filme cu Harry Potter se bazează pe reamestecarea unor elemente derivate din cărţi şi filme mai vechi, dar, raportat la standardele altor francize contemporane în valoare de sute de milioane, amestecul de aici are două calităţi rare. În primul rînd, trecutul cultural din care se hrăneşte nu începe de ieri, de alaltăieri; perspectiva asupra sa - asupra tradiţiei în prelungirea căreia se aşază Harry - e mai largă, mai cultivată. În al doilea rînd, e vorba, în bună măsură, despre un trecut - despre un patrimoniu - local: în pofida banilor americani investiţi în filme şi a multor idei furate din dreapta şi din stînga, parfumul predominant rămîne unul englezesc, ba chiar de un englezism parohial.

Formula narativă - Harry şi prietenii săi încep un nou an şcolar la Hogwarts, fac cunoştinţă cu un profesor nou şi excentric etc. - e îndatorată chintesenţial-englezeştilor school stories care au fost la mare căutare în librării pînă după cel de-Al Doilea Război Mondial (s-au rărit odată cu şcolile tradiţionale care le inspiraseră). Tipologiile de profesori şi elevi, cuvintele latineşti, competiţiile sportive - toate astea sînt într-o tradiţie locală pînă la parohialism, başca desuetă, dar revigorată de profilul special al şcolii Hogwarts (o şcoală de vrăjitorie) şi modernizată suplimentar, de la un episod la altul (deci pe măsură ce copiii cresc), prin incorporarea de intrigi romantice după modelul celor din serialele americane cu liceeni. Cel mai recent episod, Harry Potter şi talismanele morţii - partea I (care este şi penultimul), e primul care se abate de la această formulă: Harry, Hermione şi Ron (care, oricum, aproape că s-au făcut oameni mari) nu se mai întorc la şcoală, pentru că aceasta a căzut în mîinile vrăjitorilor răi, ca de altfel şi Ministerul Magiei din Londra.

Politicile rasiale ale noii stăpîniri şi planurile de contraatac ale lui Harry riscă să-i rămînă obscure spectatorului care intră în sală fără să fi recapitulat episoadele precedente, dar spectacolul conţine destule elemente apte să întreţină un interes civilizat chiar şi în lipsa comprehensiunii narative. De pildă, subtilităţile scenografice: grafica posterelor propagandistice scoase de Minister sintetizează stilurile oficiale ale nazismului şi stalinismului. Potter-urile, care au început ca o serie de filme pentru copii, au ajuns să-l invoce pe Orwell. La un moment dat, Harry şi prietenii săi fură temporar corpurile a trei funcţionari curat orwellieni - abătuţi, între două vîrste şi îmbrăcaţi demodat. E un spectacol neobşnuit: prezenţa unor asemenea fizionomii şi conformaţii corporale într-un blockbuster e în sine un lucru rar, iar fîstîceala celor trei adolescenţi ascunşi sub aceste învelişuri nu e doar o sursă de comic - are şi o anumită sugestivitate poetică.

În pofida unor asemenea idei, filmul nu se focalizează decît în a doua jumătate. Pînă atunci, prea multe secvenţe nu au altă funcţie decît aceea de a mai avansa un pic nişte fire narative începute înaintea acestui episod şi urmînd a fi deznodate abia în următorul, prea multe personaje cunoscute nu apar decît pentru a face doi-trei paşi în direcţia poziţiilor de luptă pe care le vor ocupa în episodul final, prea mulţi actori mari intră în scenă, spun două vorbe şi ies fără să fi avut vreun moment de glorie. Dar, în ultima oră, Harry, Hermione şi Ron se refugiază într-o pădure şi filmul se focalizează pe relaţiile tot mai tensionate dintre ei. Focurile de artificii emoţionale sînt aceleaşi ca în serialele cu liceeni (tot mai paranoicul Ron o suspectează pe prietena Hermione că-l înşală cu prietenul Harry), dar atmosfera sumbră, de tabără de partizani aşteptînd să înceapă războiul sfîrşitului lumii, joacă bine împotriva banalităţii lor (pădurea e filmată astfel încît să nu arate magic, ci mai degrabă post-apocaliptic), iar pirotehnia actoricească e de înaltă clasă.

Printre momentele de vîrf se numără cel în care Harry plonjează într-un lac îngheţat şi nu mai reuşeşte să iasă de sub gheaţă; cel în care Harry şi Hermione, părăsiţi de Ron, dansează trişti pe un cîntec (de Nick Cave) de la radio; şi cel (calculat să-i şocheze pe spectatorii care-l urmăresc pe Harry din copilărie) în care Ron, halucinînd, îi vede pe Harry şi pe Hermione sărutîndu-se goi. Şi mai e momentul în care cineva spune povestea talismanelor macabre din titlu, iar noi o vedem ilustrată printr-o animaţie: nu e o animaţie în stil hollywoodian, ci o minunăţie care omagiază tradiţia teatrului chinezesc de umbre şi pe cea a pantomimei. Potter e un kitsch în care au intrat lucruri luate de peste tot (eroii alergaţi prin pădure de o gaşcă de gealaţi descinşi parcă din Twilight; sclavul elf, copie palidă a lui Gollum din Lord of the Rings; cadrul, filmat de sus, cu portocalul care explodează şi cu fructele care zboară spre cameră, ca măruntaiele frigiderului din Zabriskie Point), dar animaţia aceea transcende kitschul din jurul ei şi îl reaşază în prelungirea unei tradiţii nobile a facerii de spectacol ca facere de magie.   


Regia: David Yates Cu: Daniel Radcliffe, Emma Watson, Rupert Grint, Alan Rickman, Ralph Fiennes, Helena Bonham Carter, Bill Nighy, Richard Griffiths, Julie Walters

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus