Am mai spus-o - şi demonstrat-o pe pielea noastră: seria Harry Potter devenise tot mai exclusivistă. Dacă nu aveai cunoştinţă despre ce e ăla un horcrux sau nu aveai Lecitina la îndemână sau pe cineva care să-ţi explice cine e cutare şi ce vrea, cu greu te-ai fi descurcat în acest club care vorbea pe limba lui.
Dar Harry Potter a avansat şi, din 2001 încoace n-a murit pe limba lui, dar s-a schimbat foarte mult, trăgând şi de pe urma faptului că avea o istorie în spate şi că, inevitabil, asta se simţea.
Cum era de aşteptat, cântecul de lebădă conţine acum câteva rememorări nostalgice din părţile precedente - unele arată de parcă ar veni din anii '80. (De fapt, distanţa dintre 2001 şi 2011 e imensă. Acesta e primul Harry Potter în 3D. Păcat că nu am văzut primele filme ale seriei în 3D; am senzaţia că s-ar fi pretat mai bine).
Seria Harry Potter e importantă nu doar pentru că a lansat un nou tip de fantasy (alături de Lord of the Rings), reflectând evoluţia tehnică formidabilă a artei cinematografice din ultimii 10 ani (şi stimulând-o), nu doar pentru anduranţa sa, dar şi pentru felul cum a demonstrat cum ne-am raportat la fantezie şi ficţiune timp de un deceniu. Un deceniu "de împliniri măreţe". E un drum lung de la zborul pe mătură şi artificiile vrăjitoreşti "empirice" până la piruetele tehnice în CG pe care le vedem azi, când un erou moare pulverizându-se în mii de fragmente de hârtie arsă.
Dar dacă Harry Potter and the Deathly Hallows: Part I devenise un kitsch "arty", lipsit de substanţă şi ritm, dar plin de un "gotic" îndoielnic, Deathly Hallows: Part II reuşeşte să fie o chintesenţă a întregii serii şi o închidere mai mult decât onorabilă, dacă nu chiar spectaculoasă.
Filmul rezolvă, fireşte, esenţa metafizică (cu ghilimele sau nu) a Răului care coexistă cu Binele în lume şi în fiecare dintre noi, rezolvă definitiv (oare?) misterul lui Harry Potter, dar face o recapitulare chibzuită şi echilibrată a tot ce a avut mai bun seria, revenind la acel soi de fantezie terre-à-terre cu dragoni care zboară printre nori (vezi Neverending Story), eroi care zboară pe măturoaie, vrăji care te fac blajin, eroi care se bat cu nuiele roz şi bleu pe poduri suspendate (à la Star Wars), tablouri cu personaje vii şi cu tot alaiul de vrăji care, la o adică, pot să sune şi ca exemple de Programare Neurolingvistică (da, o putem lua şi aşa.).
Stuart Craig a făcut minuni din scenografie, iar echipa de "meşteri" de efecte vizuale a reuşit ceea ce probabil ar trebui să găsim în orice superproducţie de azi: dozajul ideal dintre fantezie şi verosimilitate, dintre poveste şi tehnică, dar cu lipsuri pe partea de scenariu şi de umor / savoare.
Ce a pierdut seria progresiv - umorul şi ritmul, respectiv povestea (care a devenit tot mai absconsă) - se remediază la final, când lucrurile devin mai limpezi şi când putem urmări câteva momente spectaculoase de acţiune - pentru care 3D-ul era perfect justficat (din păcate, doar în prima parte a filmului), fără să trebuiască să ne gândim cine cu cine şi de ce. Just for the fun of it, cum s-ar spune la ei - cu precizarea că umorul tot nu reapare.
Dacă întreg filmul e cu mult mai îngrijit şi mai echilibrat decât precedentul, încă are lipsuri din felul cum gestionează adolescenţa şi sexualitatea eroilor. Se vede treaba că personajele (ca şi actorii) s-au obişnuit anevoie cu noua lor vârstă - când, de fapt, erau forţaţi să rămână în copilărie.
Poţi să o iei însă şi ca glumă involuntară - cum au puţin timp liber (oricum regizorul David Yates îi cam lasă în plata Domnului), Hermione şi Ron stau mână-n mână sau se pupă stângaci ("în euforia dezastrului"). Şi sărutul pe care Harry i-l dă lui Ginny e repezit, ca şi cum s-ar fi jenat că-i vedem. Îmbrăcaţi la fel "ca-n prima zi", eroii seriei rămân nişte Peter Pan-i.
Paradoxul vine din faptul că ei cresc (şi interpreţii odată cu ei) dar, în acelaşi timp, rămân înghesuiţi în aceleaşi costume strânse (şi datate) care-i împiedică să se dezvolte armonios. Dacă vrem, ne putem gândi că aceste personaje sunt nişte Peter Pan-i în ciuda tuturor dezvoltărilor tehnice care au modificat filmul în decursul anilor.
Oricât de multe D-uri (şi E-uri) ar aduce viitorul, există lucruri care nu se schimbă - cum ar fi acela că fiecare ar o predispoziţie înnăscută pentru zborul imaginaţiei şi că lumea din capul fiecăruia are mărimi infinite.
În altă ordine de idei, această alegere care a venit din dorinţa de a ţine seria la un loc poate să însemne şi că, la fel cum Severus Snape (Alan Rickman) aduce la un moment dat cu Michael Jackson, Peter Pan-ismul (sic) poate fi şi o formă maladivă de rezistenţă într-o societate tot mai tehnică şi mai impersonală.
Mă întreb ce viitor profesional vor avea interpreţii celor trei eroi, care au fost lansaţi de franciză - Daniel Radcliffe, Rupert Grint şi Emma Watson. Succesul financiar al celor zece ani de muncă le permite să iasă deja la pensie, dar figura lor e deja impregnată de personajul pe care l-au jucat. (Ca actorii din serialul The Young & The Restless). Probabil, şi stilul de joc, dat fiind că erau nişte copii când au început.
Dar ce rost are să ne îngrijorăm pentru ei? Acest ultim Harry Potter îşi merită banii şi asta e. Apocalipsa după Harry Potter funcţionează. Harry Potter a murit. Trăiască "Harry Potter Jr."?