Întîlnirile lui Harry şi ale prietenilor lui cu un dragon şi un şarpe sînt un pic fuşerite, gen am-bifat-o-şi-pe-asta, ceea ce e de înţeles, avînd în vedere că dragonul e cel puţin al doilea din serie (mă gîndesc la cel învins de Harry în episodul patru), iar lupta cu şarpele trebuie să fie a treia (după cele din episoadele doi şi şapte). Iar în timpul marii bătălii se întîmplă ca un personaj să moară, să ajungă într-o gară scăldată în lumină albă, să se plimbe un pic pe peron în compania unui prieten mort mai demult şi imediat după-aceea să revină în bătălie, cu forţe proaspete, fără să fi întîmpinat nici o problemă la frontiera dintre lumi: o mobilitate de invidiat, dar care, odată dovedită, mai degrabă scade decît ridică miza sturm und drang-ului - dacă un lucru ca ăsta se poate rezolva atît de uşor, atunci nu mai e atît de mult în joc.
Pe de altă parte, pentru aceia dintre noi care am stat alături de seria Potter, la bine şi la rău, timp de zece ani, acest episod final (al optulea) are o încărcătură emoţională practic ready-made, pe care, orice ar face, n-ar putea-o rasoli de tot. Daniel Radcliffe (Harry), Rupert Grint (Ron, amicul lui Harry) şi Emma Watson (Hermione, prietena lui Ron), care în 2001 aveau 12, 13 şi 11 ani, au acum 22, 23 şi 21 - o bună parte din încărcătura emoţională se datorează faptului că s-au făcut mari sub ochii noştri. Apoi, realizatorii, care de-a lungul timpului au muncit din greu la fixarea unei serii de personaje secundare (jucate de aproape întregul sindicat al actorilor din Marea Britanie) în inimile spectatorilor, nu mai trebuie aici decît să reintroducă în scenă personajele respective pentru cîte o ultimă reverenţă, ca să culeagă roadele muncii de pînă acum. Ocazie de care însă nu prea profită: eminenţe ca Jim Broadbent şi Emma Thompson abia dacă sînt onorate cu cîte un cadru răzleţ, d-apoi cu cîte un moment de glorie. Numai Alan Rickman îşi poate încheia apoteotic seria de apariţii în rolul temutului profesor Severus, cu încă o rundă de terorizat elevii prin vocea-şi-privirea-lui-cele-pline-de-o-scîrbă-nesfîrşită, plus un montaj de flashback-uri (inclusiv din îndepărtata lui tinereţe) care ne arată cum a ajuns aşa. Cu nasul, pletele şi odăjdiile lui corbíi, şi cu faţa schimonosită - sub un strat de machiaj gros ca al unei vedete de film mut - într-o reprezentare expresionistă a sufletului contorsionat, Severus al lui Rickman se trage dintr-o bogată şi distinsă tradiţie iconico-teatrală ce-l reuneşte pe Heathcliff cu Corbul lui Brandon Lee şi pe Richard al III-lea al lui Laurence Olivier cu pastorii nefericiţi ce bîntuie unele dintre vechile filme nordice.
În rest, ce-ar mai fi de spus? Ajutate şi de componenta "documentară" conferită de maturizarea actorilor în faţa camerei, cele opt filme se leagă într-o cronică poetică respectabilă a descoperirilor extatice şi / sau chinuitoare ce definesc copilăria şi adolescenţa (chiar şi în absenţa oricărui arsenal de abracadabre), descoperiri care, în pofida ocazionalelor invocări sforăitoare ale eternului blablabla dintre Bine şi Rău, au inclus destule reiterări ale ideii că lumea e plină de vrăjitori nici întru totul buni, nici întru totul răi, ci în primul rînd failibili. În ceea ce priveşte tratarea regizorală, aceasta rareori a coborît în submediocritate, după cum rareori a depăşit parametrii unui profesionalism nejucăuş şi neambiţios, fără experimentări şi fără excentricităţi - într-un cuvînt, impersonal. Fiind vorba de la bun început despre o instituţie pop-culturală de mare importanţă, e de înţeles că s-a mers pe ideea "mai bine cu un funcţionar decît cu un vizionar". În primele două episoade (Harry Potter and the Sorcerer's Stone, Harry Potter and the Chamber of Secrets), funcţionarul Chris Columbus a furnizat matriţa: o tratare de tip Disney World a unor tropi literari preponderent britanici - unii dintre ei, riscant de parohiali. În episodul 3 (Harry Potter and the Prisoner of Azkaban), Alfonso Cuarón - cel mai puţin funcţionar şi cel mai poet dintre regizorii angajaţi - a reuşit să introducă ceva idei noi. În schimb, Mike Newell - mecanicul angajat pentru episodul 4 (Harry Potter and the Goblet of Fire) - a avut probleme cu fluidizarea amestecului de fantasy, school-adventure story şi soap opera cu liceeni în care începea să se transforme seria. În fine, David Yates - cu o tratare destul de bombastică, gen götterdämmerung-produs-în-masă, dar cu imagini elegant compuse şi cu o tehnică solidă a liniştii-încărcate de-dinainte-de-furtună - a stabilizat-o începînd cu episodul 5 (Harry Potter and the Order of the Phoenix). Şi cam asta a fost.