Cu toate că se află doar pentru a doua oară în dubla ipostază de regizor şi scenarist, Joachim Trier are deja "comportament" de auteur: la fel ca în Reprise, tema principală din Oslo, 31. August o reprezintă depresia tinerilor danezi intraţi în cel de-al treilea deceniu de viaţă şi care fie se complac în rutină, fie caută cu orice preţ să-şi grăbească propriul sfârşit. La fel ca în Reprise, mediul din care vin şi în care trăiesc personajele din Oslo... este unul eminamente romantico-intelectual, din care literatura şi muzica fac parte integrantă. În fine, la fel ca în Reprise, rolul principal din Oslo... e jucat de unul dintre cei mai expresivi actori apăruţi în ultimii ani, Andres Danielsen Lie (la origine medic), şi care reuşeşte să transmită din priviri şi cu minimum de cuvinte, toată suferinţa, dezamăgirea şi, în cele din urmă, disperarea acumulată de personajul său. Cum ar zice un clasic, it'll end in tears...
Adică tocmai ce nu reuşeşte, oricât de mult s-ar strâmba la cameră, George Piştereanu, protagonistul din Loverboy. Cel de-al doilea film al lui Cătălin Mitulescu începe foarte bine. Primele 10-15 minute sunt o adevărată plăcere: un montaj de scene cu minimum dialog pe o muzică originală memorabilă compusă de argentinianul Pablo Malaurie (foarte aproape de o autentică temă de film dar mult prea puţin folosită) şi-a cărui menire e să fixeze atât locul în care se desfăşoară acţiunea (ruta Hârşova-Constanţa) cât şi ocupaţia personajelor (loverboy-ii sunt tineri mai mult sau mai puţin arătoşi care seduc fete şi, mai apoi, le conving, de bună voie, să se prostitueze - unele mor, aşa cum se întâmplă cu anterioara cucerire a protagonistului Luca, altele se adaptează noului stil de viaţă ajungând, chiar, în zilele lor libere, să meargă la mare cu peştii). De asemenea, la fel de reuşite sunt şi ultimele 10-15 minute, un soi de oglindă a opening-ului (toată culoarea şi energia de la început au fost înlocuite de mizerie şi furie mocnită) şi care constituie, practic, filmul: prezentarea explicită a ceea ce se-ntâmplă cu victimele acestor fanţi de cartier, cu sex relativ grafic - o premieră în noul film românesc - şi cu o alunecare tot mai profundă şi mai lipsită de şansă în sordid şi damnare. Restul filmului, însă, pare scris şi montat de alţi oameni - nici măcar imaginea splendidă a lui Marius Panduru nu salvează mare lucru. Cu replici de genul "în orice lucru rău există un lucru bun şi-n orice lucru bun întotdeauna există un lucru rău" şi cu un du-te-vino ameţitor între scenele de amor, scenele casnice şi scenele cu bunicul bolnav al protagonistului, ori de câte ori ai senzaţia că ai intrat, în fine, în poveste, te trezeşti iar afară, fie chicotind la câte o bazaconie spusă cu dezinvoltură, fie crucindu-te de amatorismul tehnic. De asemenea, situaţia e relativ sumbră şi la capitolul distribuţie. Spre deosebire de Eu când vreau să fluier, fluier (unde, e drept, nu prea avea ce juca), singura care iese bine la capitolul interpretare e Ada Condeescu, a cărei prezenţă deopotrivă fragilă şi sigură pe sine salvează cât de cât un film împânzit de neprofesionişti bine aleşi la capitolul "mecle" dar lipsiţi de dicţie şi incapabili să rostească replici pe care ar fi trebuit să le viseze (secretul când lucrezi cu amatori e să alegi oameni din mediul din care provin personajele pe care le interpretează). Acelaşi lucru este valabil şi pentru actori "cu studii", dar vina nu e neapărat a lor ci a scenariştilor care nu prea le-au dat personaje de jucat, reducându-i la statutul de talking-heads unidimensionali: Clara Vodă e doamna Savu care ţine o prăvălie la marginea şoselei (nu ştim de unde vine, încotro se duce şi/sau de ce), Ion Besoiu e bunicul lui Luca (Piştereanu), un bătrân bolnav al cărui unic rol e să umanizeze personajul nepotului, Coca Bloos e îngrijitoarea bunicului (bombăne şi bodogăne similar Clarei Vodă în scurtmetrajul Colivia) iar Bogdan Dumitrache e poliţistul care suspectează în ce business e băgat Luca dar care dispare din film pe la minutul 30 şi nici nu mai apare, lăsând în aer firul narativ al anchetei legate de moarte anterioarei "iubite" a tânărului. Spre deosebire de Fluier..., care pur şi simplu nu mi-a plăcut, dar şi spre deosebire de Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, care nu m-a convins, Loverboy pur şi simplu m-a enervat. M-a enervat pentru că putea fi un film bun, care să facă cu adevărat trecerea de la filmul minimalist "de festival" la cel de public (cu pretenţii!). M-a enervat pentru că începutul promite ceva, un ceva care vine de-abia la final, după vreo oră de mai nimic. În fine, m-a enervat pentru că, chiar şi cu acel nimic, filmul tot ar fi avut o şansă dacă scenariştii (Cătălin Mitulescu a scris împreună cu Bogdan Mustaţă şi Bianca Oană, aşa că nu ştiu cine-i vinovat pentru platitudinile de tipul celei date întru exemplificare mai sus) ar fi reuşit să facă din... mă-nţelegeţi, bici. N-au reuşit.
La faza cu biciul, românii ar putea lua oricând lecţii de la sud-coreenii care, de la an la an, fac filme tot mai ambiţioase, cu mai multe planuri narative, cu exces de violenţă grafică (mai degrabă caricaturală decât gore), montate impecabil şi jucate şi mai şi. Hwanghae / The Murderer, noul film al lui Na Hong-Jin, reprezintă continuarea firească a debutului Chugyeogja / The Chaser. Avem fix aceiaşi doi actori, Kim Yun-seok şi Ha Jung-woo, acum în roluri inversate: Kim, răzbunătorul "personaj pozitiv" din primul film este aici un psihopato-sociopat dotat cu secure, iar Ha, fostul criminal în serie, a devenit acum victimă inocentă a maşinaţiunilor celor din jur (Ha e angajat de Kim să asasineze un om de afaceri pe care îl omoară, însă, alţii, şi se trezeşte vânat de cel care l-a angajat, de poliţie şi de amicii celui ucis). Avem aceeaşi naraţiune de tip urmărire de 2 ore şi ceva, în care momentele de respiro sunt reduse la minimum şi-n care cascadoriile cu maşini îţi taie răsuflarea atât prin durată cât şi prin amploare. În fine, avem aceeaşi ironie fină la adresa poliţiştilor (devine evident că Na Hong-jin are ceva de împărţit cu ei), care-s pur şi simplu imbecili - singurele trei focuri de armă ale filmului sunt trase de-un poliţist isteric, din greşeală - într-un coleg. Pe de altă parte, regizorul a simţit nevoia să mărească niţel miza şi, pe lângă firul narativ principal al urmăririi dintre cei doi protagonişti, a introdus o serie de flash-back-uri care să ne amintească, din când în când, că violenţa e întotdeauna efectul iubirii, şi o serie de subploturi de giallo şi de noir care să complice povestea şi, prin extensie, să facă cu atât mai şocant-satisfăcător finalul. A reuşit.