Le Havre, cel mai recent Aki Kaurismaki, nu poate fi privit în niciun fel scos din context deşi, din perspectiva operei cineastului finlandez, e un veritabil film high concept. Pe clasica poveste kaurismakiană atemporală a loser-ului ataşant - Andre Wilms, picat direct, referinţe included ("pe vremuri duceam o viaţă de boem la Paris"), din La vie de boheme - cu o nevastă (Kati Outinen, prezenţă constantă în filmografia regizorului) care se preocupă mai mult de soarta lui decât de a ei (deşi e bolnavă în stadiul terminal şi "în cartierul ei nu există miracole") şi o droaie de prieteni gata să-l ajute la nevoie, s-a suprapus un fir narativ cu parfum teribil de contemporan: chestiunea emigranţilor clandestini fugăriţi de poliţie şi lipsiţi de orice fel de protecţie. Pe scurt, un bătrân lustragiu (Wilms) găseşte un puşti gabonez evadat dintr-un container care ar fi trebuit să ajungă la Londra ("Parisul a greşit" spune un vameş deloc surprins) şi, dimpreună cu tot cartierul, are grijă de el şi-l ajută să ajungă la destinaţia iniţială. Fapta bună pare să-i meargă la inimă celui care, undeva, se ocupă cu împărţitul de miracole... Spuneam că filmul nu poate fi scos din context - deşi sunt multe voci care spun că filmele trebuie să stea în picioare de sine stătător, Aki Kaurismaki refuză să aplice această "regulă". Prin urmare, e bine să ştii de căţeluşa Laika (a cincea generaţie), prezentă în toate filmele sale, ca un veşnic reminder al relaţiei indestructibile de tovărăşie dintre patrupede şi oameni. E bine să ştii că personajele regizorului sunt, în genere, capabile de gesturi suprarealiste ce nu pot fi explicate în termeni logici (evadarea puştiului se petrece de faţă cu toată poliţia, care pur şi simplu îl lasă să fugă). E bine să ştii ce filme iubeşte finlandezul (personajul lui Jean-Pierre Darroussin, poliţist îmbrăcat la trenci negru, veşnic serios şi cu o inimă uriaşă, vine direct din filmele lui Jean-Pierre Melville). Altfel, Le Havre s-ar putea să te cam lase indiferent. Ceea ce ar fi teribil de păcat, mai ales că e vorba de unul dintre cele mai pozitive şi mai pline de viaţă filme din ultima vreme în general şi de la acest Cannes în particular.
Tot pozitiv şi tot plin de viaţă este şi cel de-al treilea lungmetraj al belgianului Bouli Lanners (care, pe sistem six degrees of..., se înrudeşte cu Aki K.: în Aaltra, filmul de debut al altor belgieni, Gustave Kervern şi Benoit Delepine, protagoniştii aflaţi în plimbare prin Finlanda ascultă un Elvis wannabe care-i trage în loop cu Sunny a lui Boney M şi care e jucat de onor actorul / regizor aici în discuţie), Les geants, arătat în secţiunea Quinzaine des Realisateurs, la fel ca anteriorul său opus, Eldorado. Povestea filmului vine direct din Mark Twain, mai exact o combinaţie de Tom Sawyer şi Huckleberry Finn: trei puşti, doi fraţi şi-un amic, petrec o vară unică la casa de la ţară a bunicului primilor doi, vară din care nu lipsesc plimbările cu barca, dormitul în cabane părăsite, intrarea prin efracţie în case de vacanţă nelocuite - totul culminând cu vânzarea casei bunicului unui cultivator de marijuana. Film deopotrivă de aventuri şi coming-of-age, Les geants reprezintă un capitol aparte în cinematografia belgiană recentă - umorul negru şi dement tipic cineaştilor din zonă trece în plan secund, eclipsat fiind de amestecul irezistibil de tandreţe şi delicateţe cu care regizorul-scenarist îşi alintă micii protagonişti. Peripeţiile pomenite mai sus nu-s tratate ca fiind extraordinare sau şocante - în lumea copilăriei, aşa cum e văzută ea de Lanners, totul este posibil şi are menirea de a contribui la maturizarea personajelor fără a le fura, însă, de tot, inocenţa. Într-un Cannes a cărui temă principală este, în mod evident, modul în care este tratat / privit copilul - obiect sexual în australianul Sleeping Beauty sau austriacul Michael, povestea ultimelor luni din viaţa de cuplu dintre un pedofil şi victima sa sau, la polul opus, rebel ce are nevoie de ajutor / corecţie în Le gamin au velo, Le Havre sau Tree of Life (în fine văzut, dar să nu anticipăm...) - Les geants reprezintă, cumva, media aritmetică a celor două tendinţe fiind, totodată, şi singurul care ar putea fi arătat, la o adică, în cadrul unui festival destinat celor mici.
Partea a doua filmului reprezintă, practic, o schimbare de abordare în care atmosfera onirică e înlocuită de cel mai pur realism, iar presupusele efecte ale ciocnirii dintre Pământ şi planeta Melancholia, ce se apropie încet dar sigur, prezentate în scene de-o frumuseţe dureroasă, sunt înlocuite de discuţii extrem de tehnice pe marginea aceluiaşi subiect. Totodată, deşi focusul rămâne pe cele două surori, naraţiunea îşi schimbă centrul de greutate (prioritară devine Claire) şi îşi restrânge atenţia la un număr limitat de personaje (în afară de Justine, Claire, John şi fiul acestora din urmă, dispar toate personajele primei părţi) semn că, la nivel ideatic cel puţin, apocalipsul a venit deja pentru această familie. Splendid filmat de Manuel Alberto Claro (primele vreo 10 minute ale filmului, cadre statice, lipsite de dialog şi prelucrate în post-producţie se constituie într-unul dintre cele mai memorabile opening-uri din istoria cinema-ului), cu o coloană sonoră eclectic / wagneriană şi cu două semi cameo-uri ce fură scenele în care apar - Jesper Christensen şi eternul Udo Kier -, Melancholia a fost deopotrivă iubit şi detestat de critici dar ambiţia indiscutabilă a proiectului n-ar trebui să rămână nerăsplătită de juriu. Asta, bineînţeles, dacă n-ar fi fost le scandale...