De fapt, am vorbit despre ele şi "la oral". O să le întăresc pe cele care mi se par mai importante şi mai adaug altele. Mi se pare că filmul are un subiect extraordinar care îi permitea să se joace pe dedesubtul poveştii principale cu ideea seducţiei pe care orice cineast / artist o operează asupra spectatorului (de la Kim Ki-duk cu falsul sau documentar care văd că aici la Cannes a fost mai mult luat ca atare până la Terrence Malick şi Lars Von Trier - cele două aripi ale aceluiaşi egocentrism auctorial, apariţia vieţii şi distrugerea ei).
La Mitulescu în faţă e povestea neorealistă, contemporană, a unui tânăr seducător de profesie, adică un tânăr de la Dunăre a cărui meserie e să facă fetele să se îndrăgostească de el pentru a le plasa în reţele de prostituţie în străinătate. Super-subiect, dacă mă pot exprima aşa. Fireşte, eroul pe nume Luca (George Piştereanu) cade într-o zi în capcană şi se îndrăgosteşte de o victimă, de Veli (Ada Condeescu). Se îndrăgosteşte până la a o dori numai pentru el. Filmul e o poveste de dragoste şi una de maturizare pe fundalul dur al unei realităţi de care majoritatea dintre noi devenim cât de cât conştienţi din ziare sau de la televizor.
O să fiu sinceră: l-am urât pe Cătălin Mitulescu atunci când tatăl lui Veli (Remus Mărgineanu) taie un miel. Se va spune că acel miel urma să fie tăiat oricum sau că sunt ipocrită din moment ce nu sunt vegetariană (dimpotrivă), dar mi se pare un act de cruzime şi de egoism să omori până şi un gândac pentru orice operă de artă ai face, oricât de mare. Pentru povestea din Loverboy mielul sacrificat era oricum o metaforă redundantă. Nu era nevoie de ea.
Altfel, filmaţi superb de Marius Panduru, ale cărui cadre decupează realitatea accentuând prin contrastul puternic senzaţia că ceea ce vezi pe ecran e cu totul special, cei doi tineri eroi îşi trăiesc povestea de dragoste şi auto-distrugere conduşi de un scenariu care nu speculează cât ar fi fost necesar toate suspantele poveştii. Personajul Luca, prin definiţie cel mai elaborat, nu e dezvoltat îndeajuns pentru a ne face să înţelegem că din pură autodistrugere îşi provoacă singur accidente de scuter. Revelat de Eu când vreau să fluier, fluier, George Piştereanu e fotogenic şi pregnant de la mama lui, nu e doar un actor foarte talentat, dar uneori are o sclipire de răutate în ochi care nu e a lui şi care mai mult caricaturizează decât sprijină ceea ce şi Veli îi spune - "uneori parcă intră diavolul în tine şi nu mai eşti tu".
Veli e mai simplă prin definiţie. Ca şi personajul jucat de Ada Condeescu în Fluier..., e o tânără dintr-o bucată, care are curajul să îşi asume riscurile. Pentru ea lucrurile sunt simple - se îndrăgosteşte de Luca şi până la urmă se oferă singură să se vândă, ca să îl ajute. Scenariul nu o construieşte nici pe ea suficient de amplu, iar faptul că auzim din gură lui Luca şi al proprietarei terasei (Clara Vodă) cât de întreprinzătoare e şi cât de mult a început Veli să schimbe noua ei casa nu e suficient pentru a ne face o idee despre cât de mult i-a schimbat ea viaţa lui Luca.
De fapt, cred că asta e una dintre probleme - lucrurile care trebuie construite, sugerate din acţiune sau detalii sunt enunţate telles quelles. Şi din această cauză, deşi se descurcă în general pe marginea fină dintre iubire sinceră şi seducţie, filmul pierde puncte importante din dificultatea poveştii de a reţine momentele cele mai grăitoare şi a le reda ca felii de adevăr. Nu m-a emoţionat povestea din film, deşi mi-a plăcut - la rece - schema lui nevăzută. Cred că nu i-ar fi stricat mai puţin lirism şi mai multă obiectivitate. Am senzaţia că Mitulescu (evit prenumele ca să evit cacofonia) are dificultăţi în a media masculinul cu femininul, între a fi cu totul un liric sau a fi cu totul un "macho", sau a le face pe cele două elemente să se împrietenească. Această luptă e interesantă şi cred că destul de grea. Când ea se va termina, filmele sale vor fi, îndrăznesc să cred, rotunde şi foarte bune. Asta e "pacostea" artiştilor sinceri - arta lor e oglindă a evoluţiei lor.