Ca şi cele dinaintea lui, Harry Potter 7.1 este mai degrabă o extensie a cărţilor, decât o peliculă care se ţine pe propriile ei picioare. Harry, Ron şi Hermione sunt pe cont propriu cam tot timpul, iar actorii sunt suficient de expresivi ca să redea copleşitoarea povară de-a avea soarta lumii pe umerii lor.
Când se făcură din trei, şapte? Sequel-urile cresc aşa de repede în vremurile de azi. Cred c-am rămas cu socoteala la cel al lui Cuaron, la care mai toţi s-au închinat cu reverenţă, dar care mie mi s-a părut megasupraevaluat, pretenţios, trenant, dezlânat, neinteresant. Reclama îl declarase "cel mai dark". De atunci, se pare, au fost din ce în ce mai sumbre. Cât despre acesta de faţă, nici că se putea ceva mai trist. În primul rând, are moartea chiar în titlu. În al doilea rând, o are pe afiş pe gotica Helena Bonham Carter. În al treilea, e prima parte din ultimul capitol al unei francize muribunde (din raţiuni comerciale, dependenţii HP vor lua o dublă doză de extaz / agonie; partea a doua e programată pentru la vară).
Necazul cu Harry e că eu sunt un non-fan. Am citit doar prima carte şi, chiar dacă am recunoscut talentul şi imaginaţia efervescentă a lui J.K. Rowling, am hotărât că nu-i pentru mine (viaţa-i prea scurtă ca, odată trecută de liceu, de lecturile obligatorii şi de snobismele facultăţii, să citesc ce nu mă interesează, doar pentru că mai toată lumea zice că ar trebui). Primele ecranizări au funcţionat pentru mine ca inductoare de narcolepsie şi cu greu am trecut prin ele cu ochii deschişi. Şi HP 7.1 se adresează, în primul rând, fanilor (care, la drept vorbind, ar putea avea deja propria lor ţară şi industrie cinematografică, doar vorbim de zeci de milioane).
Ca şi cele dinaintea lui, e mai degrabă o extensie a cărţilor, decât o peliculă care se ţine pe propriile ei picioare, aşa că au fost momente bune în care m-am simţit exclusă de la experienţă (n-am putut să mă implic câtuşi de puţin in dispariţia dramatică a unor personaje secundare). E stilizată şi atât de dark, încât pare aproape postapocaliptică.
Trio Harry-Ron-Hermione
Dar, pentru prima dată, nu m-am plictisit. Ce-i drept, intriga este extrem de încâlcită până în punctul în care devine sufocantă, însă David Yates are fler vizual şi inteligenţa de a construi filmul în jurul triunghiului central şi al interacţiunilor dintre cele trei laturi ale sale. În timp ce vrăjitorul malefic Voldemort (Ralph Fiennes, fără nas, sinistru) îi vrea răul lui Harry şi o grămadă de apariţii se bat pentru un locşor pe ecran, e admirabil că regizorul nu pierde din vedere trioul principal Harry-Ron-Hermione (mie, neofitului, aceasta din urmă mi se pare şi cel mai complex personaj).
Cei trei sunt pe cont propriu cam tot timpul, iar actorii sunt suficient de expresivi ca să redea copleşitoarea povară de-a avea soarta lumii pe umerii lor. Am fost mai puţin impresionantă de efectele speciale grandioase sau de secvenţele emfatice de acţiune, decât de disperarea şi de sentimentul de izolare care-i înconjoară pe eroi atunci când, despărţiţi de toţi prietenii lor, se ascund ca să plănuiască următorul pas.