"Crezi că mă sperie o planetă?", îi spune Justine (Kirsten Dunst) surorii sale Claire (Charlotte Gainsbourg). Justine tocmai s-a măritat. La început părea la fel de solară şi de normală ca tânărul ei soţ. Pe parcurs înţelegem că se luptă cu depresia, că e o melancolică şi că toată viaţa a încercat să ducă o viaţă normală - măritişul fiind cea mai mare încercare a ei de a intra în rândul lumii.
La început, sosirea târzie a cuplului la palatul unde îl aşteaptă nuntaşii e scuzată de un inconvenient comic - limuzina nu a fost în stare să ia o curbă pe drumul de ţară foarte îngust. Când apropiaţii sunt îngrijoraţi că programul foarte strâns a fost dat peste cap - mai ales Claire, care pare obsedată de control, cei doi însurăţei par singurii oameni normali, relaxaţi şi fericiţi. Dar după ce capitolele nunţii încep să se deruleze, fericirea e din ce în ce mai puţin mimată de către toţi invitaţii.
Început printr-o introducere spectaculoasă, filmul lui Von Trier evoluează pe o anumită distanţă ca un fel de Festen în care traumele sunt de altă natură şi care are şi umor. La un moment dat, uităm planeta aceea micuţă şi roşie pe care Justine o vede pe cer, luaţi de drama care stă să izbucnească în castel. Cu toate astea, Melancholia rămâne cel mai frumos şi mai poetic film-catastrofă realizat vreodată, filmul unui melancolic pur-sânge şi al unui masochist.
"Demonicul" Von Trier reuşeşte o operă mai plin de spiritualitate decât a făcut Malick cu liturgicul The Tree of Life. Distrugând ce a creat Malick (sic), danezul e mult mai simplu, mai elocvent şi mai impresionant prin felul în care împacă oamenii în faţa dezastrului, făcându-i să înveţe să se resemneze (cei care pot). Că apocalipsa e o afacere personală poate că o ştiam deja, dar felul prin care aceasta e imaginată, parte pentru întreg (şi nu în maniera isterică, grandioasă şi neverosimilă a filmelor americane) e cu totul spectaculos, ca şi cum s-ar desfăşura în abstract.
În faţa serenităţii care o cuprinde pe Justine în faţa inevitabilului, mă mir că cineastul nu ne-a strecurat un ABBA - When All It's Said and Done, pe genericul de final. Nu, ar fi fost altceva. În schimb, ne inunda în Wagner, deşi în interviul obişnuit din caietul de presa spune că îi e teamă să nu fi fost prea melodramatic şi să fi făcut "un film pentru femei".
Deci da, eu una accept manipularea pe faţă. Cu un asemenea subiect nu ai cum să nu dai lovitura dacă eşti un regizor genial, aşa cum e Von Trier. Sfârşitul lumii / moartea ne preocupă pe toţi pentru ca îl / o avem în gene. Nimic nu durează. În abstract, Melancholia nu e un film despre sfârşitul lumii ci despre felul cum ne acceptam propria moarte, apocalipsa personală. Fascinaţia lui vine din faptul că ia moartea aşa cum e, ca pe un lucru ineluctabil şi extrem de frumos.
Poate că dacă bărbatul depresiv interpretat de Mel Gibson în filmul lui Jodie Foster The Beaver ar fi văzut Melancholia, s-ar fi simţit brusc remontat şi n-ar mai fi avut nevoie de un castor marionetă.