French Cannes Cannes: 5 - Cannes, 2011

Aseară am reuşit, în fine, să vedem filmul pe care lumea de la festival îl iubeşte aproape în unanimitate - iar dacă prin lume spun critici francezi, americani şi de-aiurea, plus cinefili, vânzători şi cumpărători de filme, atunci prin asta trebuie să înţelegeţi că vorbim de-o situaţie extrem de rară şi, deci, cu atât mai memorabilă. Ei bine, filmul cu pricina nu este The Tree of Life (încă nerecuperat), de la care lumea a continuat să iasă (au fost cu totul trei proiecţii) semi spre hiper plictisită şi asta în ciuda unui Brad Pitt extrem de prietenos care a făcut o ditai baia de mulţime în timp ce badigarzii se dădeau de ceasul morţii să-l protejeze. Din contră, chiar... filmul de care vorbesc reprezintă tot ceea ce un film de festival nu prea obişnuieşte să fie: scurt (100 de minute), plin de viaţă, deopotrivă vesel, nostalgic şi tuşant şi, cel mai important, un excelent omagiu adus cinema-ului în general (continua luptă dintre vechi şi nou şi discuţia interminabilă dintre "ce vrea publicul" şi "ce vrea artistul") şi începuturilor cinematografiei în principal.
   
L'artiste (deşi, cumpărat fiind de fraţii Weinstein cu mai puţin de o săptămână înainte de festival, filmul va face carieră internaţională - unii se gândesc deja la Oscaruri - sub numele anglicizat de The Artist) spune povestea lui George Valentin, melanj de Rudolph Valentino şi Douglas Fairbanks, star adulat al epocii filmului mut şi membru al unui splendid duo completat de un căţeluş isteţ şi irezistibil, căzut în dizgraţie odată cu apariţia sonorului pe care-l respinge ca fiind o prostioară pasageră ("Lumea vine să mă vadă şi nu are nevoie să mă audă!" spune el înşelându-se, desigur, amarnic şi supraevaluând fidelitatea publicului) şi renăscut în ipostază de Fred Astaire, ocazie cu care aflăm, de altfel, raţiunile tehnice din spatele refuzului său de a vorbi pe peliculă. Pregătind The Artist, regizorul-scenarist Michel Hazanavicius a văzut aproximativ 400 de filme mute (probabil că împreună cu actorul său fetiş, Jean Dujardin, care stăpâneşte la perfecţie mimica şi gestica starurilor epocii) şi asta se vede atât din construcţia scenelor sparte de intertitluri numai acolo unde este absolut necesar pentru ca povestea să înainteze, din abilitatea cu care reuşeşte să suplinească dialogurile prin interpretare (pe lângă Dujardin, prezent în aproape fiecare cadru, în film mai joacă Berenice Bejo, soţia lui Hazanavicius, lansată de acesta în primul OSS 117 şi, în roluri secundare / cameo-uri, John Goodman, Missi Pyle, James Cromwell, Penelope Ann Miller, Malcolm McDowell) din oferta muzicală, amestec de score original marca Ludovic Bource (alt colaborator permanent) plus niscai bucăţi clasice, printre care şi-un Bernard Hermann din Vertigo şi, mai ales, din felul în care citează marii clasici ai filmului mut (mai ales Murnau, Lang şi Chaplin) dar şi ai filmului alb-negru (punctul culminant, în care actorul o ia razna, vine din Citizen Kane). Cum mai sunt ceva filme în competiţie, e puţin prematur să vorbim de Palme d'Or dar un lucru e clar - The Artist n-ar trebui să plece de la Cannes nepremiat.