Chestia cu devoratul cred că vine de la foame. Am reuşit să găsesc loc dimineaţă la We Need to Talk about Kevin, al doilea lungmetraj al lui Lynn Ramsey şi singurul film britanic din competiţie. Filmul va avea şi un loc în palmares, mă arunc să spun.
"So, do you think it's nature or nurture?", o va întreba o jurnalistă indoneziană pe regizoare la conferinţa de presă de după. "Nu vă supăraţi, mi-ar plăcea să nu răspund la acest gen de întrebări", răspunde aceasta.
Dar filmul e greu de digerat pentru că e un fel de Elephant spus din unghiul mamei copilului care ajunge să-şi ucidă colegii la şcoală. E la fel de violent ca filmul lui Gus Van Sant care a luat în 2003 Palme d'Or-ul, şi la fel de atent să creeze această duritate cu instrumente psihologice.
Nu vedem măcelul din liceu, dar urmărim ura copilului care creşte odată cu el. Ura faţă de mama care nu l-a dorit şi care l-a crescut într-o violenţă mocnită.
Am reuşit să îi fac o poza tânărului care îl interpretează pe acest fiu la vârsta când ajunge să-şi manifeste plenar violenţa. Îl cheamă Ezra Miller şi ai spune că pare dintr-un film de Gus Van Sant dacă nu ar avea o sclipire prea demonică în ochi mai tot filmul.
Pe Tilda Swinton, care o joacă pe mamă, nu am reuşit să o prind decât într-o poză mişcată. Dar ar merge şi aşa pentru că filmul se joacă cu imaginile flou. Primul lucru care te ţine cu gura căscată încă de la început e imaginea extrem de fluidă, de îngrijită şi totuşi extrem de puţin calofilă. Capacitatea extrem de rară de a face ca totul să pară autentic, nou, modern şi rotund. Nimic făcut, nimic lăsat deoparte. E ceva ce nu ţine de un simţ cinematografic / vizual neobişnuit. Ramsey a mai fost premiată la Cannes pentru două scurtmetraje ale sale, iar primul său lungmetraj a fost selecţionat în 1999 în Un Certain Regard.
E ceva extrem de captivant din felul cum regizoarea redă tragedia mamei păstrând misterul şi revelând încet-încet povestea în toate dimensiunile ei. Scenariul pendulează între un prezent în care femeia e oaia neagră a orăşelului, lovită pe stradă de femei pline de ură, şi trecutul care se recreează în mintea ei, din amintiri.
Fluxul rememorării nu e continuu, amintirile nu vin uşor. E uimitor cît de multă substanţă a pus regizoarea preluând materia cărţii lui Lionel Shriver pe ecranul care mediază atât de fluent intrarea în mintea eroinei, redând aproape matematic felul cum se produc asociaţiile de idei.
Deci vă trimit o corespondenţă video filmată de singurul fotograf român de pe covorul roşu. Îl cheamă Cristian Radu Lema şi vine de doi sau trei ani la Cannes, prin propriile forţe şi din simply bucurie de "a avea şi România un fotograf pe covorul roşu".
(Să nu râdeţi dacă o să mai găsiţi lucruri care ar fi trebuit să iasă la montaj. Totul e pe faţă. Nu se montează nimic. Şi am convingerea că nici n-o să fie timp de duble după cum nu o să fie timp oricum de schiţat textul înainte.)
Iniţial l-am prins pe criticul de film Tudor Caranfil în sala de presă, dar acesta avea de scris şi nu am vrut să îl ţin din treaba (O să învăţ să mă filmez singură, nu-i bai.).
Să nu uit să vă spun că în holul Sălii Debussy este prezentată Colecţia Kobol - poze în mărime naturala cu câteva frumuseţi ale epocii de aur a cinemaului. (M-a izbit să o văd pe Marilyn în mărime naturala. Lui Leo i-ar fi plăcut, sigur ar fi vrut o poza lângă ea. Până una alta, lângă fundul lui Marilyn, aşa s-a nimerit, se găseşte titlul filmului lui Cătălin Mitulescu, Loverboy, din selecţia secţiunii Un Certain Regard.).
Mă distrează. Şi Woody Allen vorbeşte despre o epocă de aur în filmul sau, una la care ne gândim cu jind pentru că nu ne ştim face ordine în viaţa reală şi nu ne putem bucura de ea. De aici vine paseismul. Dintr-un soi de lene.
Dacă personajele lui călătoresc în timp până în vremea lui Ludovic al XIV-a, acest lucru îl facem şi noi în 2011 la Cannes, unde peste câteva zile vom vedea un film nou şi mut (L'artiste de Michel Hazanavicius). Asta după ce la deschiderea oficială, filmul lui Woody Allen, Midnight in Paris, a fost prefaţat de Voyage dans la lune de George Melies, restaurat şi completat de o coloană sonoră compusă de trupa Air. (Da, cei doi băieţi au recunoscut ca s-au inspirat din videoclipul lui Smashing Pumpkins.).
E o corespondenţă bizară între filmul din 1902 şi ceea ce face trupa Air, dovadă că pe axa timpului ceea ce e de calitate nu se demodează niciodată. Iar această materie comună, care strânge ca un fluviu amintirile tuturor, sclipirile de geniu sau ratările, momentele penibile, trecutul şi viitorul, pe care Jung a numit-o inconştient colectiv, iar noi, nu ştiu, noi încercam să o înţelegem acum, într-un prezent şi el relativ, prin intermediul unor filme care ne lucrează până la a ne face să ne întrebam dacă salvarea nu e cumva, până la urmă, tot în ficţiune.
Vă mulţumesc pentru atenţie. Sper că sunteţi bine. Vă mai scriu / vorbesc.
Iulia