ianuarie 2011
În anul 2010 nu am fost niciodată (din cauza exclusivă a repertoriului) într-o sală de cinema. O singură dată am ajuns la o fostă grădină de vară din buricul târgului. Au mai rămas din ea doar câteva rânduri de scaune şi un ecran (panoramic) într-o stare avansată de degradare. Practic, tencuiala albă era căzută pe o suprafaţă destul de mare, astfel că proiecţia s-a făcut pe un ecran portabil. Am văzut acolo o excelentă (şi inteligentă) comedie estivală Les vacances de Monsieur Hulot (1953) - o mai veche restanţă de-a mea. Şi l-am descoperit pe Jacques Tati.




Pe diverse monitoare am mai văzut câteva filme - mai noi sau mai vechi - la care mă gândesc încă. Unul este o producţie japoneză de Akira Kurosawa, Waga seishun ni kuinashi / Nu regret tinereţea noastră (1946) cu actriţa - frumoasă şi talentată - Setsuko Hara, din Tôkyô monogatari / Poveste din Tokyo.


Se pare că, la începutul anilor '60, după decesul Pygmalion-ului ei (regizorul Yasujiro Ozu), s-a retras definitiv din show business. Spre dezamăgirea numeroşilor ei fani. O mare încântare mi-a pricinuit şi un film nipon mai recent (2008), Okuribito / Plecări - Premiile Oscar 2009 pentru "cel mai bun film străin".


Nimic din futurismul Japoniei contemporane nu se regăseşte în acest film de Yōjirō Takita. Atmosfera pare desprinsă din perioada de glorie a cinematografului japonez (Ozu, Mizoguchi, Kurosawa). Melodramă cvasi-minimalistă, însă top quality, pe tema familiei ca oază. Familia-cămin, dar şi dureroasa relaţie tată-fiu, a cărei vindecare (post-mortem), constituie apoteoza filmului. Şi încă ceva: imposibil de trecut cu vederea chipul blând al actriţei Ryoko Hirosue, ce aminteşte de neuitata Noriko (Setsuko Hara) din acelaşi Tokyo Monogatari.


O altă producţie românească recentă, Caravana cinematografică (regia: Titus Muntean), de această dată voit "maximalistă" (cu eforturi vizibile pentru a crea o ambianţă audio-vizuală - scenografie, muzică etc. - ca altădată), mi-a demonstrat că ne-minimalismul nu este deloc o garanţie a calităţii.

Revanşa însă mi-am luat-o cu Medalia de onoare - de departe, pentru mine, "filmul anului" (dintre cele româneşti) şi nu numai: recitaluri actoriceşti şi o viziune regizorală mult peste medie. În plus, aceeaşi temă ca în Okuribito: restaurarea relaţiei tată-fiu.




M-am mai bucurat, în 2010, de câteva scurt-metraje: Ti einai afto? / What Is That? şi Small pleasures / Mici bucurii (ambele de Constantin Pilavios). Primul surprinde o stare sufletească extrem de delicată: metanoia unui fiu risipitor. Al doilea enunţă (ilustrează) câteva din "micile bucurii ale vieţii", aşa cum le "vede" - cu "ochiul dinăuntru" - un nevăzător.




O adevărată revelaţie a fost desenul animat Get Out (de: Charlotte Boisson, Julien Fourvel, Pascal Han-Kwan, Tristan Reinarz, Fanny Roche) - o privire "suprarealistă", plină de fantezie, aruncată celui dintâi rai al omului: pântecul matern.


 
Arev Manoukian propune şi el o "evadare" din realitate pentru a sonda resursele inepuizabile şi imbatabile ale dorului, în Nuit blanche / Noapte albă.


La secţiunea video-clip am rămas cu Dégéneration / Degener (Mes Aïeux) - o poveste ce depăşeşte cu mult graniţele muzicale (genul pop) cărora li se subscrie. O mărturie despre, poate, un fenomen ireversibil: absurdul lumii contemporane, exacerbarea individualismului, împuţinarea iubirii şi a respectului faţă de părinţi, însingurarea maladivă etc.


Şi, la final, ruşii. Chudo / Minunea (regia: Alexandr Proşkin) ilustrează - denotativ, narativ, clasic - o "minune". Filmul, ni se atrage atenţia întocmai ca în arhicunoscutele producţii americane, este "inspirat dintr-un caz real". Proşkin încearcă să "explice" inexplicabilul, inefabilul, taina.


În schimb Pridel Angela / Lăcaşul îngerului (regia: Nikolai Dreyden) este un admirabil bookmark pentru atmosfera poetică, bogat conotativă, din filmele lui Tarkovski şi Abuladze. Şi Lăcaşul... este tot despre o minune (odiseea transformatorie întru sfinţenie şi îmbisericire a minţii), dar câtă sugestie, câtă grijă pentru detaliu, pentru ceea ce nu se cade a numi.


Non multa, sed multum - spuneau anticii. Acum, când - în privinţa imaginilor autonome, care de care mai înnebunitoare - suntem împresuraţi mai ales de multa (în detrimentul lui multum), întâlnirile - pe parcursul unui an cinematografic - cu Okuribito, Pridel angela, Get Out, What is that?, Small Pleasures, Nuit blanche sau Medalia de onoare (pentru a nu mai pomeni de momentele clasice Tati şi Kurosawa) reprezintă, cu asupra de măsură, un dar. Pentru un cinefil poate prea selectiv şi din ce în ce mai pretenţios.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]et.ro Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus