Romanul lui Michael Cunningham (The Hours a primit Premiul Pulitzer şi prezintă poveştile a trei femei îndurerate, într-un ritm de fugă de Bach. O viaţă într-o singură zi. Un arc temporal în aparenţă scurt, însă determinant în existenţa a trei femei diferite, dar care au în comun o latentă nefericire.
Trei poveşti montate între ele prin obiecte-imagini, fetişuri pe care Stephen Daldry (Billy Elliot, 1999) le utilizează nu numai pentru a lega între ele mişcările, obsesiile ori pulsiunile acestor trei femei, ci şi pentru a crea între ele o poveste lungă de optzeci de ani, pe două continente, între trei moduri de viaţă. Căutarea identităţii afective le duce în derivă, le face să confunde limitele între sexualitate şi iubire, între solidaritate şi afecţiune. Trei sărutări safice sigilează astfel incertitudinea lor, suspendată între incredulitate şi dorinţă. Sunt momente în mod inevitabil amendate de convenţiile sociale şi de jocul rolurilor în care personajele sunt angrenate.
Daldry montează contrapunctic cele trei poveşti: cea a Virginiei Woolf în perioada de recuperare după break-down-ul din anii 20 şi zilele în care începe să lucreze la romanul Mrs. Dalloway; cea a unei soţii disperate din anii 50 unită cu un soţ pe care nu-l iubeşte, în Los Angeles, în pragul unei noi vieţi; şi cea a editoarei gay Clarissa Vaughan care îşi trăieşte viaţa prin intermediul ex-iubitului său, în timp ce acesta moare de AIDS în New York-ul contemporan.
The hours este înainte de toate o călătorie în apele întunecate ale emoţiilor unor femei. Deşi uneori pare un film fără umor, el reuşeşte totuşi să evite melodrama. Imaginea triunghiulară asupra vieţilor oferă filmului o formă matematică, în timp ce muzica lui Philip Glass sugerează adâncimile emoţiei umane redate de computer.
Nicole Kidman personifică o Virginie Woolf ca o pasăre, balansând în mod precar pe picioare care par de mărimi diferite. Însă este o pasăre de pradă, întrucât observă totul, deşi în majoritatea timpului fixează fie solul, fie orizontul. În acelaşi timp pe jumate-nebună şi pe jumate-sănătoasă, Kidman reuşeşte o mare creaţie. La început lent, apoi mai accelerat, ea îşi iese din minţi, din ritm şi din rime, terminând ca un mare intelect care se hrăneşte din el-însuşi.
De ce suferă aceste femei atât de profund?
Raţiunile sunt diferite, însă temele comune includ schizofrenia şi depresia clinică, soţii care le controlează viaţa şi/sau relaţiile co-dependente faţă de bărbaţi, înclinaţii lesbiene frustrate ori înstrăinarea faţă de iubit/iubită, sau, cum rezumă unul dintre personaje: "anestezia sufocantă a suburbiei"... Într-un cuvânt, sunt femei care trăiesc "fără dorinţa de a trăi".
Cele trei eroine sunt profunde şi complexe. Ele suferă în moduri complicate şi misterioase. Două dintre ele trăiesc în suburbii, prezintă dereglări psihice şi găsesc că vieţile le sunt intolerabil de opresive. ORELE care trec sunt pentru toate personajele ocazii de pasionată reflexie asupra opţiunilor şi asupra trecutului lor. Fiecare femeie are o altă abordare a aceluiaşi prag existenţial: una alege moartea ca eliberare, alta renunţă la moarte în momentul în care era gata s-o facă, iar alta alege viaţa în ciuda caracterului efemer al fericirii.
Superba scenografie a Mariei Djurkovic , costumele lui Ann Roth şi imaginea şi lumina lui Seamus McGarvey s-au asigurat întâi de toate că cele trei decade sunt diferite ca look, însă într-o coerenţă necesară.
Paradisul natural, lemnos, al suburbiei Virginiei Woolf realizează un splendid contrast cu mediul Laurei, steril, îmbibat de soare şi de Buickurile visului american, ori cu agresivitatea urbană a New Yorkului Clarisei. Roth s-a concentrat asupra look-ului grupării de la Bloomsbury, în culori puternice de verde şi gri-albastru. De la o poveste la alta există diferenţe vizuale, fie chiar prin simpla culoare. Există o paletă diferită de la o poveste la alta, care însă se referă la precedenta. Astfel încât elementele unificatoare se găsesc în montaj, în paletele de culoare, în mişcările camerei, şi în tehnicile de post-procesare. Orice mişcare "decorativă" de cameră este evitată, oferind actorilor controlul asupra emoţiilor.
Fiecare poveste începe prin alarma ceasului care răsună printre generaţii, şi prin pregătirile de dimineaţă ale eroinelor întretăiate de cele ale companionilor de viaţă. În fiecare decadă sunt sparte oua fierte la micul-dejun: în nefericita bucătărie a Virginiei Woolf servitoarele o fac accidental; ouale sunt sparte nervos de energica Laura în timp ce pregăteşte o prăjitură în anii '50, continuată în rapiditate de disperarea Clarisei. În mod similar, florile sunt cumpărate şi sărutările acordate cu pasiune în fiecare dintre cele trei vieţi.
E greu să nu fii mişcat de tragedia unei boli mentale. Însă The Hours e mult mai mult. Este un manifest al victimizării femeii, al represiunii homosexualităţii, al opresiunii obligaţiilor de familie asupra auto-determinării, al vieţii pe care cineva nu şi-o doreşte, al altui soi de viaţă visat chiar şi când acesta devine moarte asumată, al patriarhatului, sau chiar al suburbiilor. Însă filmul îşi învăluie cauza într-o atât de adâncă suferinţă încât ne lasă într-o stare de sumbră melancolie.
Dacă stranietatea cumulată a personajelor ne împiedică, poate, de la empatie, epilogul umple acest chiasm. Ultimele scene, filmate aproape toate în close-ups, echilibrează confesiuni amare şi tăcere perplexă. Rezultatul este ca o transă prelungită...