The Hours - regizat impecabil de Stephen Daldry (Billy Elliot) şi jucat superlativ de Nicole Kidman, Julianne Moore şi Meryl Streep - este ecranizarea unui roman de Michael Cunningham. Nu l-am citit, dar presupun că filmul nu e prea departe de carte. Şi aici stă, cred, mica lui valoare cinematografică: The Hours nu este "Mare Artă" - deşi se inspiră din Ea. Nu este un mare film - deşi are "ticurile" sale (imagini frumoase, etc). Este (doar) un film bun - un fel de teatru bine (foarte bine) scris (David Hare), montat şi splendid "acompaniat" de muzica lui Philip Glass. Recunosc însă că am plecat de la el nesatisfăcut, deşi - repet - Kidman face un rol impresionant (ca Virginia Woolf, cu nas cu tot), Moore este formidabilă ca întotdeauna (inclusiv îmbătrînită cu 40 de ani), iar Streep e Streep... (Virginia lui Nicole m-a dus cu gîndul la Iris a lui Judy Dench - numai că Murdoch suferea de Alzheimer, pe cînd Woolf era chiar sonată.)
Există o apariţie de 5 minute a lui Toni Collette (în chip de gospodină care află că are un chist uterin), mai tulburătoare decît restul filmului cu tot cortegiul său de scriitori, sinucideri etc. Dar mai există şi o senzaţie de demonstraţie apăsată (prea multe femei se sărută pe gură), de accelerare a concluziilor (cele trei poveşti se întind pe durata unei singure zile), de aglomerare a "rimelor"... Cred că există teme făcute să rămînă în paginile cărţilor - şi aceasta este una dintre ele. Un roman îţi lasă timp să revii, să te gîndeşti, să savurezi "minutele şi secundele". The Hours te grăbesc, dar finalul spre care te grăbesc este mult mai sărac în nuanţe.