Romanul lui Michael Cunningham are 232 de pagini în versiunea lui românească - realizată de Magda Teodorescu şi lansată de Editura Polirom cam în acelaşi moment în care New Films lansa versiunea cinematografică (o ocazie rară în care distribuitorii de film şi editorii de carte s-au mişcat împreună şi au terminat în acelaşi timp; ar trebui să o facă mai des). 232 de pagini - şi moartea e prezentă aproape în fiecare. Uneori o percepem ca pe un actor de compoziţie cu multe feţe (cancer, SIDA, sinucidere, nebunie...), alteori e ca un figurant care face tot ce poate ca să-ţi atragă atenţia; şi cel mai adesea, moartea e starul paginilor lui Cunningham. (Cît despre aspectele "lesbi" sesizate de acel spectator... ei bine, au existat vreo două momente cînd, furat de lectură, am uitat că planeta noastră are şi locuitori heterosexuali.) Lucrul extraordinar, lucrul miraculos este că, prin intermediul starului său, prin intermediul morţii, Michael Cunningham reuşeşte să celebreze viaţa - prezenţa aceea mai ştearsă, mai modestă, care e uşor de subestimat, dar care ştie să-şi facă propriul număr - o epifanie după alta. E o carte în care pînă şi un scaun "pare a fi surprins că este scaun": o reacţie justificată din partea scaunului, din moment ce starul e mereu prin preajmă şi poate oricînd să se aşeze pe el, aşa cum se aşează peste toate. Miracolul e chiar mai convingător în film.
Virginia Woolf (Nicole Kidman) porneşte în călătoria aceea pe un rîu din Anglia (1941), fără nici un bagaj în afară de pietrele din buzunare, în timp ce o editoare (Meryl Streep) din New York-ul zilelor noastre pregăteşte o petrecere pentru un prieten scriitor, bolnav de SIDA (pe editoare o cheamă Clarissa; prietenul îi spune "doamna Dalloway"), în timp ce o gospodină (Julianne Moore) din Los Angeles (1951) aniversează un soţ, creşte un copil, îl aşteaptă pe al doilea şi nu vrea decît să rămînă singură cu Doamnă Dalloway (prenumele eroinei: Clarissa), în timp ce Virginia Woolf stă într-o suburbie a Londrei (1923), încercînd să nu înnebunească şi să scrie Doamnă Dalloway (care, desigur, pregăteşte o petrecere...). Scenariul lui David Hare este fidel romanului pînă la planetele şi rachetele de pe pijamaua prietenului bolnav (Ed Harris), dar construcţia e încă şi mai melodioasă, iar rimele se găsesc cu uşurinţă şi se înmulţesc într-o veselie. OK, poate că "veselie" nu e cuvîntul cel mai potrivit, dar, dincolo de ceea ce poate părea morbid (şi livresc, şi da, uneori afectat şi iritant), există acolo un elan, o dărnicie, o plenitudine - gîndiţi-vă la felul în care regizorul Stephen Daldry vă umple ochii recunoscători cu imagini ale celor trei femei: Julianne Moore într-un halat bleu cu trandafiri, Meryl Streep lîngă un zid acoperit de graffiti, Nicole Kidman cu o ţigară fără filtru şi cu mîini şocante, pătate, de femeie bătrînă. Şi ce fac aceste zeiţe, în timp ce ne umplu privirile? Cel mai adesea privesc în gol. Poate că după asta se recunoaşte o zeiţă a ecranului (gîndiţi-vă la Garbo, la Dietrich) - după cît de bine ştie să privească în gol: Kidman culcată în iarbă, faţă în faţă cu o pasăre moartă; Moore, prezentă şi totodată absentă din bucătăria ei perfectă, însorită, californiană; Streep privind în golul rămas la fereastra de unde prietenul ei i-a zîmbit extatic, chiar înainte de a se arunca. Zîmbetul acela - darul lui de despărţire - e una dintre imaginile-cheie ale unui film care reuşeşte să transforme plumbul în aur, căderea în înălţare. Dar cum e Kidman? De obicei, atunci cînd pe faţa frumoasă şi faimoasă a unei vedete apare dintr-odată un nas fals, în minţile unora dintre noi apare firesc prezumţia de vinovăţie, însoţită de nevoia de a contrazice: "Nu, tu nu eşti Virginia Woolf, iar nasul nu schimbă nimic, oricît ar fi de lung" Dar adevărul e că Nicole Kidman este (şi ea) miraculoasă, iar miracolul pare a se localiza chiar în zona nasului: aşa cum îl poartă actriţa, nasul acela e autentic şi original şi expresiv, e plin de viaţă şi de moarte şi de talent - e nasul Virginiei Woolf, nu ne îndoim nici o clipă de asta, aşa cum nu ne îndoim că Doamnă Dalloway e romanul Virginiei Woolf.