Trebuie să fac o mărturisire: după cele două ore dormite azi-noapte, când am ajuns într-un Cannes de vacanţă, cu lume îmbrăcată de vară, Mediterana vălurind spre pista aeroportului din Nisa şi cu şi mai mulţi ţigani decât am văzut de când vin la festival (pe strada cu gara sunt plantaţi din 10 în 10 metri) şi când mi-am şi dus buimăceala la Midnight in Paris, am înţeles uluiala eroului.
Eroul e interpretat de Owen Wilson în, probabil, cel mai bun rol al său de până acum. Deşi, la fel ca toţii actorii din filmele lui Woody Allen, te lasă să îl vezi pe Woody Allen în spatele lui, Wilson e în stare nu doar să gesticuleze la fel de mult şi să devină translucid (lăsând maestrul să-şi facă numărul), dar are un soi de candoare pe care niciun regizor nu i-a exploatat-o până acum atât de bine.
Prin el, ne mirăm şi noi, nu doar Woody Allen. Cuuum? Sunteţi Francis Scott Fitzgerald? Ce aţi spus? Ernest Hemingway! Chiar??!! Ca alter ego al autorului, el este un scriitor în pană de inspiraţie (ca Josh Brolin în precedentul film al lui Allen, You Will Meet a Tall Dark Stranger, arătat la Cannes 2010) care merge cu logodnica sa (o Rachel McAdams blondă ca atâtea eroine ale lui Woody Allen) la Paris.
Cineastul ne explică totul din primele minute, filmând oraşul în diferite momente ale zilei. Mai întâi plouă, pe urmă se face frumos, apoi vine seara. Aproape că întrevezi schema filmelor sale, în care cuplurile parcurg o perioadă de transformări, intră în derivă, apoi se regăsesc dar poate că nu împreună, ci fiecare pe sine.
Acum Woody Allen îşi face filmul lui de dragoste pentru Paris, imaginând o poveste care îi e tipică şi care nu poate să nu conţină în ea propriul germene de autoironie. Schema e veche. Cuplul nu e foarte solid. "Ne potrivim pe chestii mici", spune împăciuitor personajul lui Owen Wilson, cu umorul neobosit al lui Woody Allen. "E adevărat că ea vrea să rămânem în America, iar eu aş vrea să rămân la Paris, dar de pildă, amândurora ne place bucătăria indiană. Mă rog, nu toată."
Pentru că scriitorul Gil ar vrea să scrie, dar ar vrea şi să fie convins că vrea să se însoare, intră într-un soi de poveste fantasmatică în care, dacă tot e sedus de perioada anilor '20, chiar intră în anii '20 şi se împrieteneşte cu numele mari ale epocii.
Contrastul dintre siguranţa de sine a acestor personalităţi şi consternarea lui Gil dă ecuaţia perfectă în care evoluează filmul. (Nu mai spun cum e tratat Gil de logodnica sa când îi povesteşte întâlnirile sale nocturne.).
Iar adevărul e că apariţia pe rând a marilor scriitori şi pictori devine o joacă palpitantă, cu atât mai mult cu cît umorul care vine din frecarea epocilor e unul de calitate.
Midnight in Paris e filmul care seamănă cel mai bine cu The Purple Rose of Cairo unde Woody Allen amesteca realitatea şi cinemaul ducând povestea la esenţa ei. Dacă Mia Farrow se scufunda în 1985 în fantezie, intrând în filmul pe care îl vede la cinema în fiecare zi (ca să scape de realitatea brutală în care trăieşte), Owen Wilson e unealta prin care Woody Allen se scufundă în cultură cu armele celei mai populare arte.
De fapt, ceea ce livrează el este tocmai imaginea pe care noi o avem despre F. Scott Fitzgerald şi Zelda, Ernest Hemingway, Pablo Picasso, Gertrude Stein şi ceilalţi. Cu atât mai mult cu cât actorii le seamănă perfect.
Opunându-le acestor icon-uri personajul unui intelectual interpretat de Michael Sheen la care cultura e numai spoială, Woody Allen nu scoate de aici doar umor, dar şi te pune să te gândeşti (dar nu prea mult) unde a ajuns civilizaţia imaginii, ce înseamnă să ai cultură şi cum o gestionăm azi.
Owen Wilson, Rachel McAdams, Kathy Bates (Gertrude Stein), Adrien Brody (Salvador Dali), Marion Cotillard, Lea Seydoux, Michael Sheen, Corey Stoll (Ernest Hemingway), Tom Hiddleston (Francis Scott Fitzgerald) animă această comedie uşoară în care primei doamne a Franţei, pe care Allen a cunoscut-o la un mic dejun semi-oficial, i se rezervă rolul unui ghid de la Muzeul Rodin, care se contrazice cu un personaj pe subiectul "cultural" "a fost Camille soţia sau amanta lui Rodin".
Oricum, acest gen de discuţii reprezintă conversaţiile pretins culturale din lumea filmului, dar cu toată ironia lui Woody Allen, Midnight in Paris e lejer şi luminos, şi nu mai are referinţele la moarte din precedentul film al cineastului.
Ceremonie fără cuplul prezidenţial
Nesfârşite au fost aplauzele pentru Robert De Niro la ceremonia de deschidere a festivalului. Robert De Niro prezidează în 2011 juriul Competiţiei Oficiale, nu doar ca recunoaştere a dragostei pe care i-o poartă Cannes-ul încă de cînd Taxi Driver a luat Palme d'Or-ul, dar şi pentru a sărbători 10 de existenţă a Festivalului Tribeca, fondat de actor la New York.
Pe covorul roşu, pe scenă şi la conferinţa de presă a juriului, Robert De Niro a făcut impresia cuiva jenat că atâta lume îi dă atenţie, îl aplaudă şi fotografiază.
Nebunia nu pare încă să fi început, deşi vedetele au venit din prima zi - - printre ele Uma Thurman şi Jude Law, care fac parte din juriul mare, sau Antonio Banderas, Melanie Griffith, Faye Dunaway, Salma Hayek, care au luat parte la ceremonia de deschidere.
În schimb, nu au venit nici Carla Bruni-Sarkozy pentru cele cinci minute în care joacă, nici preşedintele Sarkozy. Acesta ar putea apărea zilele următoare (ar fi mai nimerit oricum) când va avea proiecţia filmului de ficţiune despre ascensiunea sa politica, La Conquete, de Xavier Durringer.
Ediţia se anunţă interesantă şi nu doar pentru că deja au fost arătate presei 20 de minute din Puss în Boots, spin-off-ul lui Shrek sau continuarea lui Kung Fu Panda, ci pentru ca 2011 aduce o Competiţie Oficiala pe care suplimentul special al revistei franceze Les Inrockuptibles o numeşte "mijlocie înaltă" (cea din 2010 a fost "mijlocie" simplă).
Despre aceste filme în zilele următoare, iar dacă şi apuc să dorm puţin, o să fie şi mai bine.