Dar haideţi să vedem cum s-a ajuns aici. Gil (Owen Wilson), un scenarist căutat care e şi un scriitor subestimat (sau cel puţin aşa se crede), vine ȋn Paris cu logodnica, Inez (Rachel McAdams), şi cu părinţii ei, şi ȋl ȋntȃlneşte aici pe un prieten de-al logodnicei (Michael Sheen), care ȋl scoate din sărite prin pedanteria lui (pedanterie care pare s-o impresioneze pe Inez). Interacţiunile dintre cei cinci sunt cele plauzibile şi previzibile - printre altele, cȃteva certuri cu viitorii socri, care-l cred pe Gil prea boem pentru fiica lor, şi un flirt ȋntre Inez şi profesorul pedant, care ȋi scapă cu totul ȋncornoratului. Surprinzător e numai felul ȋn care Gil e anunţat că e ȋnşelat.
I-o spune Hemingway. Da, Ernest. Pentru că Gil dă peste un loc din Paris unde, la miezul nopţii, un automobil vine să-l transporte ȋn trecut. Pe cȃt era de refractar ȋn viaţa diurnă, pe atȃt e de receptiv ȋn mediul nou - doar are ocazia să primească feedback de la giganţii literaturii interbelice. Hemingway ȋl intimidează, ȋi dă sfaturi bărbăteşti şi, ȋntr-un final, ȋi citeşte cartea. Gertrude Stein ȋl consiliază şi ea, răbdătoare. F. Scott Fitzgerald n-are timp de stat la poveşti, pentru că trebuie să se ţină după Zelda. Dar Gil e fermecat oricum; şi-a găsit epoca ideală şi ȋi e suficientă atmosfera. Reacţiile lui transformă fiecare ȋntȃlnire ȋntr-un gag: ȋntȃi, ne amuză surprinderea lui Gil (pentru că noi recunoaştem mai repede personajul), apoi ne amuză naturaleţea artiştilor (care nu-şi dau seama de ce nou-sositul se poartă aşa cu ei) şi, ȋn final, ne amuză artificialitatea lor (scriitorii sună ca versiunile abreviate ale operelor lor; pictorii suprarealişti văd totul deformat). Pentru orice spectator care ȋşi poate lua ochii de la celebrităţi, uluirea lui Gil e aşa de caraghioasă, ȋncȃt, dacă-i putea ţine partea mai ȋnainte - cȃnd ȋl acuza logodnica că e romanţios -, acum sigur nu mai poate.
Dincolo de funcţia lor ȋn naraţiune, sau de umorul care nu depinde de context, gag-urile exploatează admirabil deprinderile noastre de spectatori: ne simţim mai ȋncercaţi decȃt Gil, pentru că el aleargă copilăreşte printre figuri esenţializate, dar noi deja le-am văzut ȋn alte filme. Ȋn The Purple Rose of Cairo (1985), un personaj dintr-un film hollywoodian ieşea prin ecran să o cunoască pe protagonista lui Allen; se poate spune că ȋn Midnight in Paris, simetric, protagonistul intră ȋnăuntru. Ca şi cum Woody Allen s-ar fi hotărȃt o dată pentru totdeauna că ȋi place mai mult lumea de-acolo - ȋnainte să se răzgȃndească.
Cȃnd Allen face filme despre Viaţă vs. Artă, contrastul dintre cele două e ȋntotdeauna prea apăsat - arta e evazionism curat, viaţa e rutină implacabilă -, şi-atunci concluzia că sunt ireconciliabile pare evidentă, deşi nu e. Protagoniştii lui sunt forţaţi să facă o alegere pe care nimeni n-ar putea-o respecta (arătaţi-mi, dacă puteţi, un ins perfect pragmatic sau un visător neobosit). Următoarea dilemă a cineastului se suprapune ȋntr-un fel cu prima şi ţine de rostul filmelor lui: uneori, crede că sunt mai valoroase filmele serioase şi curative (deşi filmele nu pot vindeca un nevrotic - stă mărturie ȋnsuşi Woody Allen); alteori, vrea să le provoace cȃt mai multă bucurie cȃt mai multor oameni (dar am ȋndoieli că ar avea ce să-i ofere unui spectator echilibrat: ȋncercaţi numai să convingeţi un prieten non-nevrotic să facă maraton cu filme de Woody Allen; şi dacă, prin absurd, vă cere DVD-urile, măcar scoateţi din teanc Play It Again, Sam - credeţi-mă pe cuvȃnt).
De la Match Point (2005) ȋncoace, forţat de ȋmprejurări, Woody Allen a ieşit din New York să-şi facă filmele ȋn Europa, unde poate obţine finanţare. I-a folosit schimbarea - n-a devenit optimist, dar Vicky Cristina Barcelona (2008) e o performanţă a pesimismului senin. Allen a descoperit ȋn practică ce n-a dedus cȃnd scria scenariile: chiar dacă nimeni nu găseşte adevăratul sens al vieţii, se poate amuza ȋncercȃnd alternativele. Şi, cum admiratorii lui au fiecare un set personal de filme preferate, se vede că, nici dacă s-ar hotărȋ să facă filme după gustul spectatorilor, Allen n-ar fi scutit de decizii neverificabile. Varietatea e necesară, şi Midnight in Paris m-a convins: şi după această ultimă secvenţă care ȋncheie povestea rotund prin resemnare, Woody Allen trebuie să mai facă filme.