În Midnight in Paris Woody Allen a avut o inspiraţie de zile mari - ai toate şansele să gândeşti aşa încă de la primul cadru de după momentul introductiv, cel de peste trei minute în care ai văzut Parisul în diferite momente ale zilei, pe soare ori pe ploaie. Cine iubeşte Parisul înţelege. (La o adică, acest montaj ar putea fi foarte bine un soi de rezumat în avans al filmului.).
Când auzi pe urmă vocile din off ale lui Owen Wilson şi Rachel McAdams, în faţa ochilor îţi apare un cadru cu un lac cu nuferi şi un pod, şi fireşte că nu poţi să nu pufneşti văzând cât de mult seamănă cu o pictură de Monet. Ai din acest moment senzaţia că filmul va pune în lumină ciocnirea dintre "trecutul mare" şi vremurile de azi cu superficialitatea, snobeala şi veleităţile multora dintre noi.
Nu te înşeli. Cu verva renăscută şi ridicată la cub, cineastul american ne antrenează într-o poveste pe cât de extraordinară pe atât de credibilă (chiar aşa!). Blondul american Gil Pender (interpretat de un Owen Wilson la cel mai bun rol de până acum, căruia i se exploatează perfect candoarea înnăscută) petrece o scurtă perioadă în capitala Franţei alături de logodnica sa, Inez (Rachel McAdams) şi de viitorii socri.
Gil încearcă să treacă de la statutul de scenarist hollywoodian mai mult sau mai puţin mediocru la cel de scriitor. Pentru el Parisul nu e doar un loc încărcat de inspiraţie (atmosfera de aici i se pare ideală scrisului), dar şi "încărcat de istorie" (el suspinând după anii '20, când viaţa culturală pariziană era animată de un Hemingway, un Picasso ori un Dali, şi când viaţa era în general mult mai interesantă).
Melancolia sa e, la o adică, justificată. Inez e snoabă şi lipsită de subtilitate, preferând să-l admire pe pseudo-intelectualul Paul Bates (Michael Sheen), un pretins profesor universitar care turuie informaţii reţinute prost din cărţile altora.
Între aparenţă şi esenţă distanţa e, paradoxal, la fel de scurtă cum e cea dintre frumuseţe şi urâţenie. Cu inocenţa de care eroii lui Woody Allen (alter-ego-uri ale sale) dau mereu dovadă, Gil nu răstoarnă masa la nervi ci intră discret în altă dimensiune.
Felul în care filmul intersectează realitatea cu ficţiunea aminteşte de The Purple Rose of Cairo, unde eroinei interpretate de Mia Farrow, care avea o viaţă tristă şi un soţ abuziv, i se părea (nu i se părea, chiar aşa se întâmpla!) că personajele filmului preferat, pe care îl vedea zilnic, i se adresează şi chiar trec la un moment dat ecranul.
Cine iubeşte cinematograful înţelege perfect unde bate Woody Allen. Ficţiunea e de multe ori mai reală decât realitatea sau, în orice caz, preferabilă ei. Pentru un artist graniţa dintre cele două zone e oricum destul de friabilă.
Midnight in Paris nu-şi pierde, însă, vremea cu filosofări. Gil pătrunde într-o lume de altădată populată de mari nume care nu doar că îl bagă în seama, dar îl şi iau în serios, încurajându-i scrisul. Această baie de trecut îl va face să-şi dea în sfârşit seama de deciziile pe care trebuie să le ia în lumea reală. I se deschid, în sfârşit, ochii.
Partea cea mai delicată a filmului stă probabil în felul cum portretizează personalităţile din trecut. Dacă lui Woody Allen nu i-ar fi reuşit marii artişti, pariul ar fi fost aproape pierdut. Dar Zelda şi Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Pablo Picasso, Gertrude Stein, Salvador Dali, Man Ray sau Luis Bunuel - interpretaţi de actori cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi - sunt copii aproape perfecte ale originalelor, atât după vorbă cât şi după port.
Felul în care sunt concepute e şi mai interesant. Ele arată aşa cum le ştim din fotografii (asemănarea e extraordinară), dar se exprimă prin filtrul orizontului nostru de aşteptare. În ultimă instanţă, sunt nişte proiecţii ale personajului principal, nişte produse ale imaginaţiei lui / noastre.
Rar un film în care interpretările să fie - toate - atât de bune. Până şi prima doamnă a Franţei, Carla Bruni, care e neprofesionistă, pică foarte bine pe personajul său, cel de ghid al Muzeului Rodin.
Midnight in Paris e, probabil, unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, realizate într-o carieră impresionantă (a recunoscut că ritmul de un film pe an îl împiedică să se gândească la moarte). Filmul are un umor nebun, replici minunat tăiate şi interpretări perfecte. E o plăcere să-l urmăreşti.
Materia lui are consistenţa şampaniei care te pişcă pe limbă şi îţi face inima să tresalte. Faci ochii mari şi exclami "Reallyyyyy?!" împreună cu Owen Wilson, bucuros că Dali stă în faţa ta şi strecoară rinoceri în fiecare frază sau că frumosul Hemingway te învaţă, cu privirea oţelită, că unui bărbat adevărat nu-i e frică de moarte.
Midnight in Paris e, de fapt - aşa cum o spune şi titlul -, un vis. În vise nu se aplică regula lui unde, când, cum, de ce şi aşa mai departe, iar Woody Allen pare s-o ştie foarte bine. Filmul său ne duce de fapt direct la esenţa celei de-a şaptea arte.
Midnight in Paris / Miezul nopţii în Paris
regia Woody Allen,
cu: Owen Wilson (Gil), Rachel McAdams (Inez), Kurt Fuller (tatăl lui Inez), Mimi Kennedy (mama lui Inez), Michael Sheen (Paul Bates), Nina Arianda (Carol Bates), Carla Bruni (ghidul), Yves Heck (Cole Porter), Alison Pill (Zelda Fitzgerald), Corey Stoll (Ernest Hemingway), Tom Hiddleston (F. Scott Fitzgerald), Sonia Rolland (Josephine Baker), Kathy Bates (Gertrude Stein), Marcial Di Fonzo Bo (Pablo Picasso), Marion Cotillard (Adriana), Léa Seydoux (Gabrielle), Emmanuelle Uzan (Djuna Barnes), Adrien Brody (Salvador Dalí), Tom Cordier (Man Ray), Adrien de Van (Luis Buñuel), David Lowe (T.S. Eliot), Yves-Antoine Spoto (Henri Matisse), Vincent Menjou Cortes (Henri de Toulouse-Lautrec), Olivier Rabourdin (Paul Gauguin), François Rostain (Edgar Degas).