Monarhia britanică se democratizează prin cinema - The King's Speech

Filmul lui Tom Hooper spune o poveste impresionantă şi puţin cunoscută, dar succesul lui nu se datorează faptului că e o dramă istorică plasată în familia regală a Angliei interbelice, ci universalităţii ei. În bâlbâiala regelui George al VI-lea fiecare spectator îşi regăseşte propria teamă, ca şi imboldul de a o învinge. Filmul cu 12 nominalizări la Oscar rulează în România din 11 februarie 2011.
 
The Queen (2006), filmul lui Stephen Frears, era o operă densă, al cărei elastic îl constituia scenariul lui Peter Morgan (care a revenit ulterior cu un alt foarte bun scenariu, la Frost/Nixon). Atuurile ambelor scriituri nu ţineau de sentimente, ci de tehnică, de matematică. Răceala lor aducea mai mult cu sportul decât cu arta.
 
Despre bâlbâiala Regelui George al VI-lea, tatăl actualei regine, s-a vorbit puţin de-a lungul vremii pentru că nu era un subiect cu care Casa de Windsor să se mândrească. Dacă nu mă înşel, Regina Mama (soţia lui George al VI-lea), care a murit în 2002, la 101 ani, nici nu a permis-o cât era în viaţă.
 
Scenaristul David Seidler, care s-a născut în Anglia, dar care a fugit cu părinţii în SUA în timpul războiului (bunicii paterni i-au murit în Holocaust) avea de ceva vreme un interes aparte pentru Regele George al VI-lea, fost Duce de York, încoronat în 1936 (după abdicarea fratelui său, Edward al VIII-lea).
 
Interesul lui David Seidler pentru felul cum monarhul a reuşit să-şi înfrângă bâlbâiala şi să fie în momentul intrării Marii Britanii în război, în 1939, exact ce aştepta poporul de la el, era justificat de propria sa biografie. Şi el fusese gângav, în adolescenţă, lucru pus pe seama traumei provocate de război. Şi el se vindecase.
 
L-a apropiat de poveste şi o a doua coincidenţă: un unchi de-al său se tratase de bâlbâială la acelaşi logoped (fără diplomă) Lionel Logue, venit din Australia, acelaşi logoped care îl vindecase şi pe George al VI-lea.
 
Există poveşti care cer să fie spuse şi care, prin coincidenţe bizare, îi ajută pe cei care se încumetă să le aducă la lumină. Tom Hooper a ajuns întâmplător la scenariu. Asta a fost şansa regizorului de 38 de ani care până atunci făcuse două lungmetraje oarecare şi mai multe producţii de televiziune (printre care mini-serialul HBO John Adams).
 
O altă şansă a fost şi implicarea actorului australian Geoffrey Rush (care îl interpretează pe Logue) dincolo de meseria sa de actor. Dar cel mai mare noroc a fost cooptarea influenţilor fraţi Weinstein, care până la urmă au coprodus, distribuit şi propulsat la Hollywood mica întreprindere britanică.
 
Filmul nu e o capodoperă, dar spune o poveste sensibilă (particulară şi universală în acelaşi timp), cu ajutorul unor interpretări puternice, a unei regii discrete şi a unui stil vizual aparte.
 
Osatura de bază e legătura umană stabilită între rege şi logopedul transformat (şi) în psihoterapeut. Un scenarist mai atent ar fi periat povestea de unele dialoguri psihologic prea abrupte şi ar fi dozat indiciile traumei ca şi etapele "terapiei", dar să rămânem la filmul gata făcut.
 
Dacă Tom Hooper e un nume nou pentru cinefili, şi mai puţine se ştiu despre directorul de imagine Danny Cohen, care cadrează plasând un personaj în partea stângă a ecranului şi lăsând restul ecranului complet gol.
 
Stilul filmului se potriveşte regiei şi poveştii în sine - aceasta concentrându-se pe relaţia dintre două personaje aparţinând unor lumi diferite, de aceea poate alternanţa câmp-contracâmp din timpul dialogurilor celor doi până să se împrietenească.
 
Tot DOP-ul imaginează - într-un film turnat mai ales în interioare -, exterioare pline de abur şi fum, în care lumina se desaturează ca într-o fotografie veche. Imaginea e unul dintre punctele forte ale filmului pentru că e frumoasă şi justificată fără a fi căutată.
 
Actorii britanici nu au oricum nevoie de prea multă scenografie pentru a străluci. Numai o fatalitate l-ar îndepărta pe Colin Firth de Oscarul pentru rol principal masculin, dar şi australianul Geoffrey Rush ar merita un Oscar. Ei funcţionează în tandem.
 
Monarhul e reţinut (aşa îi cer educaţia şi statutul) şi închistat (bâlbâiala îl umple de şi mai multă furie, cu atât mai mult cu cât n-o poate exprima), pe când Lionel Logue e dezinhibat, modern, jucăuş (tot vroia el să devină actor.).
 
Pe post de Henry Higgins şi Eliza Doolittle, Lionel Logue şi George al VI-lea au dezvoltat o prietenie care a ţinut o viaţă (au şi murit la un an distanţă.). Dar e ceva în scenariu care e prea melodramatic, prea hollywoodian pentru a permite filmului să se apropie de "aritmetica" rece a altor succese britanice recente.
 
E multă empatie în povestea ducelui Albert de York, devenit rege fără voia lui şi care e obligat să-şi vindece prin bâlbâială sentimentul de inferioritate şi lipsa de încredere în sine numai pentru că datoria i-o cere.
 
"Regii nu sunt persoane obişnuite", se spune în film. E o afirmaţie provocatoare. Vedem pe de o parte că regii sunt oameni ca toţi ceilalţi, care suferă la fel ca noi şi au aceleaşi frustrări dar, spre deosebire de noi, regii (şi ceilalţi membri ai unei case regale) nu-şi aparţin.
 
Există o frază care suspendă întreg filmul, mai ales că povestea ameninţa să devină melodramatică. În momentul când Logue îi spune regelui: "Nu trebuie să îţi fie frică, nu mai ai 5 ani", ceva începe să scârţâie. Ceva a fost verbalizat prea mult.
 
Unii istorici britanici au afirmat că povestea a fost aranjată de scenarist în aşa fel încât să fie cinematografică. S-a lucrat la ani, pentru a avea un ritm, iar unele personaje au fost îngroşate pentru a crea contraste mai puternice.
 
Adevăratul risc mi se pare acela de a înmuia pesmetul în ceai şi de a risca să acoperi alt gen de planuri. De pildă, să nu dai atenţie contextului istoric, printre altele ghinionului Ducelui de York de a se fi născut puţin prea devreme. Încă un pic şi putea să-şi fi montat discursurile ţinute la radio, şi atunci grija lui n-ar mai fi fost atât de angoasantă.
 
Aspectul "tehnic" e adus în discuţie şi de scena în care familia regală îl vede pe Hitler la un jurnal de actualităţi. Dacă pe la începutul filmului se spunea că membrii familiei regale au devenit (datorită mai ales radioului) nişte actori, ei bine, Hitler era un actor şi mai bun. Însuşi regele recunoaşte că se ştie purta.
 
The King's Speech / Discursul regelui rămâne un film emoţionant şi, cum spun americanii, inspiraţional, care exploatează profesionist o întâmplare reală şi îţi oferă suficiente lucruri la care să te gândeşti pe urmă singur.
 
 
The King's Speech / Discursul regelui
Regia: Tom Hooper,
Cu: Colin Firth, Geoffrey Rush, Helena Bonham-Carter, Derek Jacobi, Michael Gambon, Guy Pearce.