Aurora e un obiect de artă, un obiect dificil aşadar. Dificil pentru că te apropii greu de el. La ce foloseşte? La ce? Unde să-l aşezi? Unde? Trebuie să apară şi astfel de obiecte, care să nu servească sensul gata mestecat, şi gîndurile gata gîndite, şi emoţiile dozate, după reţetă. Trebuie să apară, pe lîngă chewing-gum-ul şi popcornul de serie (care au şi ele rostul lor), şi "mîncărica" de autor.
Aurora e frumos. Şi greu. Dar mai mult frumos, pentru că ascuns, pentru că absurd, pentru că, asta e, adevărat. Pentru că se pot face nşpe mii de articulaţii filosofice pe marginea lui, dar tu vezi acolo, pe ecranul ăla mare, un om singur care scurge uleiul dintr-o conservă de peşte. Şi simţi că e frumos, pentru că e adevărat. Şi simţi că e greu, pentru că e ireparabil tot ceea ce-ţi arată acest obiect numit Aurora: de la chematul cîinelui de la poarta uzinei la "Da' de ce nu vindeţi lenjerie de damă, la asta v-aţi gîndit? Gîndiţi-vă!". Înţelegi că între aceste două momente ai intrat într-un timp real psihologic. Dar atît. Ce se petrece în acest timp nu poţi decît bănui. Haosul dinăuntru nu se scurge în chiuvetă.
Aurora e un obiect solid, fără fisură, rotund, inaccesibil. Inaccesibil în modul absolut, adică arătînd tot ce se poate arăta, tot ce poate ochiul liber să vadă: focuri albastre de puşcă, pata de la inundaţie, cămăşile călcate, cartofii pentru musaca. Felul cum omul repetă în chip de răspuns vorbele celuilalt, de parcă vorbele s-ar izbi de un zid subînţeles, de o îndelung secretată oglindă opacă. Nu trece nimic, nici dintr-o parte, nici din alta. "Viorel, c'est lui" al lui Cristi Puiu nu mai schimbă cu lumea decît semne urgente. Sînt multe prezenţe care nu înseamnă nimic (sau înseamnă?), o avalanşă de mesaje fără mesaj, muzică de la radio, ştiri, televizoare deschise. Zgomote industriale, trenuri, maşini, zgomote. "Bine că ne-nţelegem". Sau nu?
Aurora e frumos. Şi greu. Mai mult greu. Ireparabil. Copilul ghemuit în tramvai, printre călători. Chipul copilului, privirea copilului. Căciuliţa lui roz. Îşi priveşte tatăl. Fără vorbe. Vorbele sînt zgomot. Peronul pustiu al Gării de Nord, lumina albastră, din altă lume. Poliţistul care miroase reflex merdeneaua. Restul corect de la vînzătoare. Ceva de împărţit? Restul corect cînd ne facem socotelile cu lumea. Uleiul din conservă. Corect. Case vechi, case noi, case în zugrăveală, familii, tot felul de familii. Tunele, tot felul de tunele. Nimeni nu vorbeşte cu nimeni.
Chewing-gum, popcorn. Bune şi astea. Lucruri mici care ne strivesc. Da, lucrurile mici. Nu ştiaţi? Ne strivesc.