S-a spus că e lung. Aşa e, deşi nu mi s-a părut. S-a spus că e lent. Aşa e, deşi nu mi s-a părut. S-a spus că e plictisitor. Poate că e, deşi eu nu m-am plictisit nici o secundă. Nimic din toate astea, dar nu pentru că filmul ar fi fost captivant în sensul obişnuit al cuvântului ci tocmai prin intenţia vădită de a nu fi, prin mimarea măiestrită a monotoniei cu iz documentar. Cu alte cuvinte, am văzut un film derutant, care se joacă în permanenţă cu aşteptarea spectatorului fără să-i livreze acestuia, nici măcar în final, satisfacţia mult aşteptată: aceea de a înţelege DE CE? Cu toate că, din punct de vedere scenaristic, încalcă toate regulile "de bună purtare" faţă de spectator, din punct de vedere cinematografic, este fără cusur. Cum a reuşit Cristi Puiu acest lucru? Este, până la urmă, Cinema-ul Artă sau Manipulare?
Mi-aş dori să pot "intra", măcar o clipă, în "capul" autorului. Dar fiindcă nu pot, nici nu voi încerca să "interpretez" faptele eroului principal şi nici să fac presupuneri cu privire la "motivaţiile" sale aşa cum au fost mulţi tentaţi s-o facă.
Nu voi face acest lucru pentru simplul motiv că nu cred în "bunele intenţii" ale regizorului-scenarist, atunci când ne livrează "indicii": am o vagă impresie că domnia-sa (suveran şi suzeran pe teritoriul celei de-a şaptea arte) le-a lăsat intenţionat neclare şi anti-psihologice, cu scopul (care scuză mijloacele) de a mări doza de incertitudine ce însoţeşte fiecare mişcare, de altfel extrem de precisă, a personajului. În cele din urmă, după cele aproape trei ore de film, nu aflăm totuşi nimic fundamental şi revelator despre "grandoarea si decăderea fiinţei umane" aşa cum ne-a obişnuit Cristi Puiu în celelalte filme ale sale.
Desigur, şi eu, şi toţi spectatorii, putem să presupunem tot ce dorim.
Întrebarea care mi-o pun rămâne aceeaşi: ce curiozitate stranie, ca să nu zic, morbidă, l-a împins pe autor să "filigraneze" acest caz? Căci "povestea lui Viorel" rămâne un caz aparte, mai degrabă clinic, dar care nu justifică - în opinia mea - teza existenţei răului în stare pură, născut, să zicem, din incomunicabilitate (na, că am căzut şi eu în capcana presupunerilor!) Iar dacă nu, atunci...? Să se fi supus Cristi Puiu unui experiment sui-generis având în vedere caracterul extrem de personal al operei sale?
Pentru mine, personajul Viorel rămâne o enigmă. Poate că şi pentru creatorul său. Sau poate că nu. Poate că el, Cristi Puiu a aflat ce dorea să afle.
Şi totuşi, de ce se cheamă "Aurora"?