True Grit reprezintă filmul cu numărul 15 făcut de fraţii Coen în fix 25 de ani de carieră. Dintr-un bun început, anunţ că nu am văzut filmul omonim regizat de Henry Hathaway în 1969, care i-a adus lui John Wayne Oscarul (unicul din carieră) de interpretare. Chestiune deloc gravă, în contextul dat - de obicei, atunci când vine vorba de remake-uri, consider că vizionarea originalului e crucială - pentru că True Grit 2010 nu este un remake ci o reecranizare a romanului lui Charles Portis apărut în 1968. Ecranizare care se reapropie, de fapt, de sursa literară (dacă în filmul lui Hathaway centrul de greutate era reprezentat, oarecum firesc, de Wayne, atât cartea cât şi această nouă transpunere cinematografică o au drept protagonistă pe Mattie Ross, adolescenta care vrea să răzbune moartea tatălui ei şi, prin urmare, pleacă în aventura vieţii sale alături de Rooster Cogburn, gun for hire, şi de LaBeouf, Texas Ranger / ocazional bounty hunter).
Văzând filmul fraţilor Coen, mulţi s-au grăbit să spună că e un film atipic... Atipic cum? Exceptând genurile cinematografice în care se pot încadra filmele Coenilor, extrem de variate, ce-i drept - dar chiar şi aşa, True Grit nu este singurul western din cariera celor doi (versiunea crepusculară a genului au bifat-o în urmă cu doi ani şi s-a numit No Country for Old Men) - toate marotele în materie de conţinut şi tratare a subiectului (umorul negru, ironia aprigă cu care sunt împunse personajele, ambiguitatea cu parfum suprarealist a ploturilor, actorii-fetiş) indică o omogenitate filmografică de-a dreptul singulară. E drept, în True Grit, umorul negru şi ironia sunt niţel estompate... Asta nu înseamnă, însă că nu avem excelente momente de umor pur oferite, în principal, de certurile (englezescul "banter" descrie mai bine relaţia celor doi) dintre Cogburn şi LaBeouf (acesta din urmă fiind o sursă aproape constantă de comic relief şi-o nouă ocazie prin care Matt Damon să-şi dovedească versatilitatea) dar şi de ambigua relaţie a celor doi cu juna Mattie (Hailee Steinfeld e revelaţia anului) ce lasă o aprigă senzaţie de triunghi amoros şi foarte pedofil. De asemenea, suprarealismul palpabil în Barton Fink în aproape fiecare secvenţă, a fost înlocuit de mici momente out-of-this-world. Adică apariţia omului-urs, de exemplu, personaj inexistent în roman şi care marchează intrarea celor trei protagonişti într-o lume cu totul diferită de cea din care vin, în care regulile nu se mai aplică şi care are menirea să altereze chiar şi cel mai stabil dintre caractere. Sau finalul actului trei, complet desaturat la nivelul coloristicii, care oferă o antologică şi splendidă secvenţă (aproape) onirică ce te trimite direct în The Night of the Hunter, capodopera lui Charles Laughton din 1955, importantă sursă de inspiraţie pentru True Grit nu doar prin felul în care e dozat suspansul ci şi în atmosfera generală de fabulă. Şi, nu în ultimul rând, s-a schimbat niţel distribuţia. Nu tu Frances McDormand, nu tu Steve Buscemi şi nici măcar George Clooney, dar s-a întors Jeff Bridges, creatorul cel mai iconic personaj, propus vreodată de fraţi - talking about The Dude here. Pe undeva, Rooster Cogburn e strămoşul lui Jeff Lebowski - un hedonist silit de împrejurări să iasă din starea de dolce far niente şi să accepte o misiune pe care nu şi-o doreşte (dar pe care, odată acceptată, va face totul pentru a o îndeplini). Şi a revenit şi Josh Brolin, într-un rol cvasi-identic cu cel din No Country for Old Man (fugarul urmărit, cu diferenţa că, acum, e the bad guy). Şi da, absenţa notelor postmoderne (în principal, absenţa intertextualităţii - cu excepţia notabilă a trimiterilor la filmul lui Laughton) fac din True Grit un film infinit mai clasic decât celelalte Coen-uri. Păi dacă asta înseamnă film atipic în accepţiunea fraţilor, gimme more!
